Eros şi psyche
Îmi amintesc de cuvintele lui P. Gutton, cuvinte care m-au făcut să mă opresc asupra dinamicii pulsionale şi a scenei pe care se desfăşoară “le pas de deux” între Eros şi Thanatos, în adolescenţă: “Construcţia subiectului în adolescenţă se realizează prin stări de iubire succesive”. Şi primul gând pe care l-am avut a fost că dragostea la prima vedere, atât de intensă şi de fulgerătoare, de fermecătoare şi devastatoare, este de fapt o re-construcţie a unei iubiri primare, o reîntâlnire, o regăsire a obiectului pierdut… Şi poate că violenţa atât de caracteristică adolescentului, agresivitatea şi capacitatea sa de a urî nu sunt decât o formă de apărare împotriva disperării, un doliu neîmplinit după copilăria pierdută, o angoasă primitivă resuscitată de agonia unui timp de mult trecut şi a unui timp necunoscut ce urmează să vină…
Polaritatea structurală şi dinamică a vieţii psihice, fie ea sensibilitate şi gândire, viaţă şi moarte, iubire şi ură, plăcere şi neplăcere, absenţă şi prezenţă, eu şi obiect, feminin şi masculin, presupune o dublă valenţă, un spaţiu psihic dublu marcat între o seducţie şi o pierdere originară, o “mărturisire pe două voci”, un afect dublu împărtăşit, un “discurs viu”, antagonism ce ne urmează de la naştere şi până la pieire. O viaţă ce se desfăşoară după o “elipsă” (Catherine Couvreur), ce are două drumuri, cu două centre distante, două destine diferite ce se întâlnesc în acelaşi punct.
Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie, gardiene ale continuităţii). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiana de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.
Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale. Dar care este poziţia obiectului, acum, la pubertate/adolescenţă? Şi, în fond, ce fel de obiect?
Răspunsul, deşi pare a fi simplu, implică dificultăţi de explicare, întrucât ne aflăm pe axa narcisică a iubirii: statutul obiectului poartă antinomia între pulsional şi ideal, poziţia sa narcisică fiind apropiată de cea a obiectelor parentale idealizate. Şi, pentru că pericolul narcisic este de fapt sentimentul de pierdere a obiectelor parentale (şi prin ele, o parte din sine), întotdeauna idealizate, iubirea adolescentului cuprinde în ea tristeţea, durerea, deznădejdea şi, continuând astfel, pasul spre ostilitate şi ură. Iubirea poartă în ea acum două dimensiuni: cea a autoconservării (tandreţea, ataşamentul) şi cea senzuală, parţială, dimensiuni ce se condensează în acelaşi obiect dorit şi iubit, obiect ce îşi reclamă alteritatea, sexualitatea proprie, identitatea. Şi totuşi, care este decalajul între realitate şi fantasmă? Unde intervine iar deziluzia, care aduce cu ea violenţa depresiei, atât de frecvent întâlnită la adolescenţi?
Experienţa iubirii în adolescenţă implică şi diferenţa/complementaritatea sexelor, ce aduce intr-un “spaţiu dual”, nou, arhaicul genital, sau chiar pregenital: suprapunerea polimorfă a zonelor erogene orale, cutanate, anale, vizuale, auditive. Dimensiunea pre-oedipiană a stării de îndrăgostire/iubire poate confirma sentimentul “oceanic”, extatic, ce aminteşte de prima iubire, mereu pierdută, regăsită mereu, după mitul platonian. Limitele se şterg, contururile dispar, doi într-unul singur, un Tristan şi o Isolda, ce mor iubind. Pentru adolescent este dificil să trăiască, să înţeleagă, dacă nu chiar să accepte aceasta nediferenţiere, pentru ca el este în primul rând în căutare de sine însuşi. Travaliul de diferenţiere presupune puternice confruntări inconştiente şi conştiente, experienţe conflictuale, ambivalenţă intensă, distincţia progresiva între masculin şi feminin, atât în sine însuşi, cât şi în celalalt.
Iubirea în adolescenţă este cuprinsă într-o dublă dramă: fiind o relaţie cu celălalt, ea pendulează între necesitate şi contingenţă; fiind o relaţie cu sine însuşi, ea poartă marca “nebuniei”, care pendulează între “efervescenţa euforiei” şi “melancolia fără consolare”. Este un Eros care râde şi care plânge, în acelaşi timp, cu aceeaşi intensitate, cu aceeaşi pasiune, pentru acelaşi obiect/subiect aproape specular, dublul, geamănul îndurerat.
Iubirea în adolescenţă, prima iubire, starea de îndrăgostire nu pot fi înţelese decât prin prisma ameninţării în care îşi au originea, anume cea a pierderii simultane a iubirii materne şi a iubirii primare din copilărie. La extremă, regăsim acei adolescenţi agresivi, violenţi faţă de proprii părinţi, pe care îi fac să sufere, dar faţă de care resimt o iubire mută, răvăşitoare. Nu este vorba aici despre conflictualitatea primordială între Eros şi Thanatos, ci mai degrabă de o ameninţare depresivă, o veritabilă “lacrimă a Erosului”, o suferinţă sexualizată, o iubire în lacrimi, o dorinţă de moarte uneori, datorată pericolului de a pierde iubirea, obiectul iubirii.
Şi, încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer (“Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Şi am putea continua prin a spune că nu există iubire adolescentină fără o arheologie formată din iubirile din copilărie şi suferinţele lor, iar dincolo de această arheologie universal umană nu putem regăsi decât obiectul original şi originar, mama.
Imperativul – conştient, inconştient – iubirii în adolescenţă este că subiectul, prins într-o fantasmă megalomană, poate să ajungă la fiinţa iubită, dar numai la ea. Trecerea de la “ea este totul pentru mine”, şi “noi suntem unul”, la “totul este în van, nu mai vreau nimic, sunt atât de singur” este foarte facilă când repetiţia nevoii duce la nevoia de repetiţie. Şi astfel iubirea este legată de moarte, intricare urmată, uneori, de o fatală dezintricare.
Întâlnindu-se cu iubirea, adolescentul este afectat de această nouă senzaţie, tinde să raţionalizeze trăirile, să le ţină la distanţă sau să le permită dezvoltarea. Confuzia sentimentelor poate fi contrabalansată de o capacitate de speculaţie sau meditaţie filosofică, încercând prin teoretizare să transforme emergenţa sexualităţii şi sensibilităţii în raţionalitate şi raţiune. Iubirea îl fascinează, dar îl şi înspăimântă. Pentru a fi trăită, starea de îndrăgostire trebuie să fie acceptată ca o experienţă nouă, necunoscută, potenţial devastatoare şi constructivă, simultan. Obiectul genital al iubirii din adolescenţă tulbură prin noutatea lui, pentru că este o noutate ”veche”, întâlnită într-o perioadă în care, deşi există, această diferenţă sexuală între sine şi celălalt nu avea un sens, nu era percepută, reprezentată, trăită. Acum, dimensiunea genitală a obiectului (cea a celuilalt sex) apare în realitatea sa completă. Starea de îndrăgostire prefigurează această reîntâlnire, o pune în scenă, mobilizând toate fragmentele din trecut care o compun, cu speranţa de a trăi aceeaşi senzaţie oceanică, o comuniune cu celalalt în completitudine.
Regăsit în orice iubire, la orice vârstă, sentimentul “oceanic” este cu atât mai puternic în adolescenţă cu cât deschide versiunea adultă a senzualităţii umane. Percepţia diferenţei dintre sexe este însoţită însă şi de un sentiment de absenţă, de vid, deoarece cristalizarea obiectului iubirii şi experienţa îndrăgostirii videază eul de investirile sale afective. Hemoragia narcisică, suscitată astfel prin iubire, este într-o anumită măsură compensată de investirea narcisică a obiectului. Acest sentiment de vidaj narcisic trăit de adolescent face ca obiectul iubirii să fie perceput ca obiect narcisizant, complementul ideal, fiinţa perfectă atât de mult aşteptată, cea care declanşează de la prima vedere impresia că toată lumea se schimbă graţie ei. Acest complement narcisic este şi elementul reconciliator, pe de o parte, cu senzaţia unei stranietăţi a tuturor trăirilor corporale, iar, pe de altă parte, cu senzaţia unei pierderi a continuităţii existenţei, provocate de criza pubertară. Aceasta duce la o puternică regresie la iluziile şi fantasmele din copilărie, la propensiunea spre izolarea de lumea reală, la acel joc al iubirii cu codul lui secret propriu adolescenţilor, joc care are menirea de a-i proteja de lumea exterioară. Pe acest fond de iluzie necesară se formează un fel de pasiune, de nebunie a iubirii, cât şi magia ei.
Iubirea şi ura sunt feţe ale aceleiaşi medalii şi au aceleaşi origini: pulsiunile sexuale. “Ura devine opusul iubirii doar odată cu constituirea organizării genitale”, afirma Freud, iar Winnicott adaugă, ulterior, că a urî nu înseamnă în mod obligatoriu şi a-l distruge pe celălalt.
Dar dacă “ura, în calitate de relaţie cu obiectul, este mai veche decât iubirea” şi “ea provine din refuzul originar pe care eul narcisic îl opune lumii exterioare”, atunci aceasta ne face să considerăm că ura ar avea o origine diferită de iubire: ea ar fi în serviciul autoconservării. Ea nu ar mai fi cealaltă faţă a iubirii, ci s-ar opune la tot ceea ce ameninţă autoconservarea. “(…) Adevăratele prototipuri ale urii nu provin din viaţa sexuală, ci din lupta eului pentru autoconservarea şi afirmarea sa.”
Adolescenţii, ieşind cu greu din copilărie, doliu neîmplinit, fireşte, încearcă să construiască din nou scena lor psihică, ţinând seama de necesara renunţare la obiectele de iubire parentale pentru a salva propriul lor statut de subiect. Această renunţare nu se face fără suferinţă şi durere, fără detresă şi disperare, iar reproşurile şi revolta adresate părinţilor cuprind un fel de trădare. Copilăria fusese un fel de promisiune pentru satisfacerea dorinţelor (“Nu acum, mai târziu, când vei fi mare…”). Frustrările erau tolerate datorită acestei promisiuni. Or, adolescenţa este perioada în care căile incestuoase şi paricide devin posibile, uneori realizabile. Adolescentul are nevoie de întreaga sa inteligenţă, de competenţele sale, de toate forţele sale psihice pentru a se apăra de pulsiunile intolerabile, de decepţiile, de conflictele sale, şi în special împotriva urii pe care o resimte faţă de părinţi, de adulţi în general.
Adolescenţa implică un potenţial traumatic în măsura în care acest exces blochează organizarea defensivă preexistentă şi obligă la dez-legări pentru a crea noi legări. Aceste mişcări pot căpăta alura unor veritabile explozii de reacţii pasionale, încărcate de ură, ce pot copleşi eul fragil al adolescentului. Repetiţia experienţelor dureroase reactivează ura, agresivitatea. Dorinţa de răzbunare îl determină pe adolescent să părăsească scena obiectală, devenită dintr-o dată neplăcută şi insuportabilă, pentru a se închide într-un narcisism omnipotent şi, prin urmare, mortifer. Totul se petrece ca şi cum întâlnirea cu un obiect, acum sexuat, vine să confirme disperarea trăită în copilărie, să reînvie primele leziuni ale eului, făcând astfel ca eul adolescent să se prăbuşească într-o regresie narcisică şi distructivă.
Echilibrul acestor investiri şi dezinvestiri potenţiale s-ar putea restabili la sfârşitul adolescenţei, când subiectul ar fi pregătit să întâlnească cu adevărat un obiect diferit şi sexuat, în care să găsească necesarele gratificaţii. Dacă însă adolescentul nu a avut posibilitatea să găsească ”obiectele suficient de bune” care să îl ajute să consolideze şi să lege mai profund investiţia obiectului, el va renunţa la aceasta căutare şi se va replia regresiv într-o lume în care dorinţa de a-l întâlni pe celălalt nu mai este investită, ci distrusă.
Şi, astfel, nu se mai constituie sentimentul identităţii sexuale personale, nici reprezentarea clară a obiectului, fiind deschisă astfel calea spre maladie sau perversiune. Obiectul, iubit sau urât, ia astfel forma unei ameninţări pentru existenţa subiectului, cu atât mai mult cu cât el reactivează imagouri arhaice, afecte primare. Iar pasul de la iubire la ură este făcut, pentru că, după cum afirma Piera Aulagnier, obiectul devine pentru eu o altă sursă exclusivă de plăcere, care îl deplasează în registrul nevoii, nu al dorinţei.
Ne rămân deschise iubirea şi ura adolescenţilor pe un tărâm în care nu se poate spune adio copilăriei şi nici bun venit maturităţii, dar le cuprinde pe amândouă, în conflictualitate şi dizarmonie, într-o polaritate neconciliată între iubire şi ură. Dar să nu uităm “aimer c’est croître, croître c’est aimer”…