Adesea, în cadrul terapiei, un părinte relatează în discursul său ce dificultăţi întâmpină copilul său, ce probleme ridică sănătatea lui, ce impact are copilul asupra vieţii de cuplu, trăirile sale în raport cu acest ‘a fi mama/tata’ etc. Lucrurile se complică mai mult atunci când un copil suferă de o tulburare psihică şi/sau somatică : lanţul terapeutic urmat de părinţi poate începe de la pediatru, pedopsihiatru, psiholog, veriga psihanalizei copilului fiind încă – cel puţin în societatea românească – un element de noutate .
Repere istorice
Psihanaliza copilului nu este un domeniu distinct de psihanaliză, dacă luăm în considerare faptul că formarea necesară practicării ei implică exigenţe şi reguli similare cu analiza adulţilor. Interferând cu pedagogia, pediatria, psihiatria şi psihologia, psihanaliza copilului s-a aflat încă de la începuturile ei în situaţia de a fi asimilată celorlalte domenii de cunoaştere şi terapie a copilului.
În 1905, în plină schimbare de secol, Sigmund Freud – după ce a evidenţiat rolul major al sexualitaţii în dezvoltarea psihicului uman – îi propune prietenului sau, Max Graf să îl analizeze pe fiul său, Herbert Graf. Astfel, pentru prima data în lume, a fost tratată psihanalitic fobia unui băieţel de 5 ani, micul Hans, analiză care a devenit unul dintre cazurile princeps ale lui Sigmund Freud şi care a pus şi bazele psihanalizei copilului.
Freud nu a realizat, practic, direct, nici o analiză de copil. El a fost însă, primul teoretician al sexualitaţii infantile, subliniind rolul patogen al dizarmoniei în dezvoltarea psihosexuală. Stadiile pregenitale – oral, anal, falic – şi genitalizarea ulterioară sunt descrise în detaliu de Freud în ediţiile succesive ale lucrării Trei eseuri asupra teoriei sexualitaţii. De asemenea, unul dintre nepoţii săi, va deveni renumit datorită jocului cu bobina (fort-da), descris în Dincolo de principiul plăcerii (1920), pe baza căruia Freud a descris compulsia la repetiţie şi angoasă de separaţie la copil.
Putem afirma, prin urmare, că psihanaliza copilului începe cu Sigmund Freud. El afirmă şi reaminteşte pe parcursul lucrărilor sale că, la 5 ani, evoluţia personalitaţii copilului poate fi cristalizată. Importanţa Oedipului îi marchează momentele critice, ca şi dezvoltarea relaţiilor obiectale, respectiv primele relaţii cu obiectele investite libidinal : mama, tatăl sau substitutele acestora. Nevroza şi tulburările de personalitate din copilarie devin un trecut susceptibil de a marca evoluţia ulterioară a adolescentului şi adultului. Mai mult sau mai puţin întâmplător, importanţa acordată copilariei va fi dusă mai departe de fiica lui Sigmund Freud, Anna Freud.
Dar nu putem merge în continuare pe firul istoric fără a ne opri asupra principalelor obiecţii şi controverse pe care a trebuit să le întâmpine psihanaliza copilului la începutul secolului XX. În primul rând, concepţia despre natura sexuală a nevrozelor înfruntase deja valul de prejudecăţi şi falsa moralitate a aristocraţilor din înalta societate vieneză. Dacă în privinţa sexualitaţii adulte rezistenţele au slăbit în faţa unei realitaţi totuşi evidente, în schimb, concepţia freudiană despre existenţa vieţii sexuale în copilarie a consternat inclusiv lumea medicală, reprosându-i-se psihanalizei ‘pansexualixmul’ şi imoralitatea. Se considera, printre altele, că nu se poate desfaşura un proces analitic cu un copil, întrucât el nu are puterea de judecată şi de elaborare a tendinţelor pulsionale, putând da frâu liber impulsurilor sale din cadrul terapiei. Temeri de acest gen au fost exprimate chiar şi de unii analişti care considerau că psihanaliza copilului ar avea nevoie de o formare specială sau de îndrumari educaţionale. Însă, de-a lungul anilor, s-a demonstrat în mod repetat că Eul şi Supraeul copilului, suficient de severe pentru a produce o nevroză, prin intermediul terapiei analitice poate face faţă pulsiunilor sexuale şi agresive eliberate din refulare, după ce nevroza a fost analizată cu succes.
Dincolo de obiecţiile şi obstacolele din exterior, psihanaliza copilului s-a confruntat şi cu dificultăţi interne, legate în special de tehnica terapeutică, comparativ cu principiile analizei adulţilor. Întrucât regula fundamentală este asocierea liberă, iar copiii mici şi foarte mici nu o pot realiza, se considera că perioada de la care s-ar putea aplica tehnica psihanalitica la copii este pubertatea. Mai mult, interpretarea viselor fiind via regia către descoperirea inconştientului, nu este posibil ca un copil să facă asociaţii libere asupra visului, deşi reuşeşte să îl povestească, fapt ce afectează sau distorsionează interpretarea şi, implicit, terapia. S-a pus apoi problema capacităţii copilului de insight, de elaborare, de decizie şi de contact cu pubertatea. Dar cel mai dificil impas a fost impactul cu mediul familial al copiilor, cu aparţinatorii, care erau fie reticenţi fie chiar ostili psihanalizei.
Alte controverse interne psihanalizei copilului s-au referit la domeniul aplicării acesteia, şi ne este cunoscută în acest sens disputa îndelungată între şcoala vieneză şi cea engleză de psihanaliză. Şcoala engleză considera că orice copil trece prin faze de anormalitate gravă (stări psihotice, depresii etc), iar dezvoltarea normală din stadiile ulterioare poate fi asigurată de analiza fragmentelor psihotice din stadiile timpurii. Şcoala vieneza, în schimb, promova concepţia că analiza copilului se poate limita doar la cazurile cele mai grave de nevroza prin care trece orice copil înainte de a intra în perioada de latenţă. Descendenţii celor două şcoli continuă şi în prezent să aibă divergenţe de abordare a analizei copilului, în pofida noilor orientări şi refaceri ale celor două curente psihanalitice iniţiale : annafreudismul şi kleinismul.
Întemeietori şi reprezentanţi de marcă
Limitele şi scopul prezentului articol nu pot permite evidenţierea tuturor celor care au fondat şi dezvoltat sfera psihanalizei copilului, dar nume precum Anna Freud, Melanie Klein, Sandor Ferenczi, Erik Erikson, Rene Spitz, Donald Woods Winnicott, John Bowlby, Francoise Dolto, Serge Lebovici, Bertrand Cramer nu pot să nu figureze în orice studiu sau articol despre psihanaliza copilului.
a.Anna Freud sau despre o psihanaliză a eului
Întemeietoare la Viena a unui centru experimental pentru orfanii din Primul Razboi Mondial, membră a Societăţii Vieneze de Psihanaliză, formată pe linia psihanalizei didactice de însuşi Sigmund Freud, Anna Freud va fonda şi va dezvolta ulterior psihanaliza copilului şi intervenţia psihopedagogică şi parentală în favoarea copiilor. Contemporani cu ea sunt însă şi alţi psihanalişti de copii : Melanie Klein (1882-1960), Spitz (1887-1974), D.W.Winnicott (1986-1971). Dupa 1917, Hermine von Hug-Hellmuth începe terapia copiilor prin joc, ca o cale de comunicare cu inconştientul, ca limbaj, ca mijloc de expresie a fantasmelor copiilor, metoda sa fiind reprezentată la Comunicarea de la Haga, în 1920.
Lucrările fundamentale ale Annei Freud, Tratamentul psihanalitic al copiilor, Eul şi mecanismele de apărare şi Normal şi patologic la copil sunt mărturia activităţii sale de practică psihanalitică şi a principalelor sale concepţii : analiza copilului trebuie să ia în considerare procesul de maturare a acestuia, precum şi contribuţia pe care o are familia şi şcoala, anturajul în dezvoltarea copiilor şi adolescenţilor. Scopurile sale terapeutice vizau esenţialmente modificarea caracterului prin identificări mai bine de imagourile parentale şi o dezvoltare mai adegvată a eului ; o mai bună integrare şi adaptare a copilului la familie şi realitatea exterioară.
Anna Freud se opune interpretărilor excesive ale Melaniei Klein, considerând ca o psihanaliză înaintea vârstei de trei ani nu este posibilă, delimitând de altfel şi aria de aplicare a acesteia : nevroze, tulburări de caracter, de dezvoltare, fiind prudentă (ca şi tatăl său) în ceea ce priveşte psihozele şi personalităţile antisociale.Se poate spune că, dacă Sigmund Freud a fost analist al Sinelui (Das Es), Anna Freud este o analistă a eului. Pornind de la celebra frază a tatălui său, Wo Es war, soll Ich werden (Acolo unde Sinele, trebuie să ajungă Eul), Anna atribuie eului, forţei şi fragilităţii acestuia, o importanţă majoră şi descrie, teoretic şi, prin exemple clinice, mecanismele de apărare ale acestuia (refulare, regresie, formaţiune reacţională, izolare, anulare retroactivă, transformare în contrar, sublimare, negare, proiecţie, idealizare, identificare cu agresorul etc), fără de care consideră că nici un individ nu ar supravieţui.
Accentul ei nu mai cade pe aspectul patogen, ci pe cel al sanogen al apărărilor: Eul nu are forţa necesară de a tolera componentelor pulsionale primitive, arhaice, şi recurge la mecanismele de apărare proprii pentru a-şi putea menţine integritatea şi identitatea.Copilul, în concepţia ei, este un paranevrotic în esenţă, eul său fiind facil de perturbat de dinamica pulsiunilor şi de lumea exterioară. Psihanalista consideră că dezvoltarea lui armonioasă depinde în primul rând de prezenţa fizică şi psihică a mamei, de capacitatea ei de a-i înţelege necesitaţile, dorinţele : se conturează astfel importanţa diadei, a relaţiei mamă-copil.
Mai mult decat atât, analiza copilului nu trebuie să se desfăşoare „direct”, ci prin medierea autorităţii parentale protectoare, „dar dacă părinţii işi folosesc influenţa împotriva analistului, rezultatul va fi ca în cazul unei căsătorii nefericite, în care copilul va fi obiect de dispută, el nefiind ataşat de ambele părţi. Într-o situaţie copilul se află între mamă şi tată, în cealaltă între analist şi părinţi, iar în ambele situaţii se foloseşte de acest conflict pentru a scăpa de propriile obligaţii.” Anna Freud consideră că este absolut necesară colaborarea între părinţi şi analist, astfel încât educaţia copilului să nu sufere nici o întrerupere, nici măcar la sfârşitul analizei, moment în care copilul trece direct şi deplin din mainile terapeutului în cele ale părinţilor, deveniţi de acum mai înţelegători.
b. Melanie Klein sau despre psihanaliza stadiilor preoedipiene
Melanie Klein şi şcoala de psihanaliză engleză îşi îndreaptă cu precădere studiile spre simbolism, fantasmare şi creaţiile fantasmatice interne – obiectele interne. De la Sandor Ferenczi, pe care il consideră înzestrat cu o sensibilitate profundă pentru inconştient şi simbolism şi căruia îi datorează capacitatea de înţelegere a sufletului de copil, Melanie Klein preia noţiunile de introiecţie şi de fantasma forţată. Începe să-l citeasca pe Freud din 1914, îl întâlneşte personal în 1918, adoptă ulterior teoriile sale din Dincolo de principiul plăcerii şi Eul şi Sinele, dar creează o nouă teorie: complexul Oedip este mai arhaic decât considera Freud, iar Supraeul se constituie de foarte timpuriu, ceea ce deschide posibilitatea efectuării analizei la copiii foarte mici. Ea se opune prin aceasta ortodoxiei psihanalitice şi mai ales annafreudismului, care propune pregătire pedagogică înainte de formarea psihanalitică.
Terapiile analitice de copii erau întemeiate pe tehnici de interpretare a jocurilor şi desenelor, Melanie Klein considerând că acestea sunt un fel de asociaţii libere, pe care le interpretează drept investigaţii pulsionale. Treptat, în practica sa, ajunge şi la concluzia că se poate stabili o relaţie transferenţial-contratransferenţial şi în cazul copiilor. De altfel, după mai multe psihanalize de copii (foarte cunoscute fiind cazurile Erich-Fritz şi Felix), consideră că totul la copil este exprimare a fanstasmelor inconştiente, că aceste fantasme sunt echivaletul fantasmelor masturbatorii reprimate, ecou al scenei primitive reale sau fantasmate. Prin urmare, cura psihanalitică se sprijină pe dezvoltarea capacităţii de fantasmare a copilului, pentru a descoperi fantasmele declanşatoare de angoasă şi simptome. Fantasmele inconştiente au o dublă interacţiune: cu realitatea exterioară, în calitate de mijloace de apărare, şi cu realitatea psihică, în raport cu obiectele interiorizate. Mecanismele de introiecţie şi proiecţie separă obiectele, le delimitează, le fragmentează. Identificările vor contribui prin aceste mecanisme la clivarea obiectelor în bune şi rele, ideal/persecutor etc.
În 1932, în Psihanaliza copiilor, dezvoltă tezele despre supraeul şi oedipul arhaic, subliniind importanţa sadismului primitiv şi a forţei distructive primare. În 1934-35 studiile asupra maniaco-depresivilor îi permit să formuleze teoria cu privire la existenţa unui nucleu psihotic în fiecare personalitate, de unde şi descrierea a două poziţii: paranoid-schizoidă (de la naştere şi până în luna a patra, în care sugarul nu este atent la lumea exterioară, predomină obiectele parţiale, clivajul şi angoasa paranoidă) şi poziţia depresivă (predomină identificarea cu mama totală, relaţii cu obiectele totate, ambivalenţa, angoasa depresivă, sentimentul de pierdere, vinovăţia).
Prin interesul acordat psihozelor şi relaţiilor arhaice cu mama, Melanie Klein este prima care a remarcat ceea ce este deja refulat la copil, respectiv sugarul. Ea propune nu doar o doctrină, ci şi un cadru specific, necesar terapiei copilului: şedinţe fixe, de cincizeci şi cinci de minute, de 5 ori/saptamână, cu un cabinet special organizat pentru copii mici, cu jucării alese adegvat pentru această vârstă, astfel încât tot ceea ce este arhaic şi primitiv în copil să poată fi descoperit, analizat.
c. Donald Woods Winnicott sau despre psihanaliza obiectului tranziţional
Pediatru, cu licenţă în biologie şi medicină, Winnicott întreprinde o analiză îndelungată, iniţial cu James Strachey şi ulterior cu Joan Riviere, adeptă a kleinismului. Psihanalist de adulţi şi copii, se spune că ar fi consultat mai mult de şaizeci de mii de pacienţi: sugari, copii, părinţi şi bunici. A început prin a fi kleinian, a continuat propiindu-se de teoria şi practica Annei Freud, pentru ca, pe parcursul carierei sale, să îşi elaboreze un sistem propriu de gândire şi cercetare clinică. Winnicott obişnuia să afirme că nu există copii, ci doar mama purtând în braţe copilul. Cuplul mama-copil este indisolubil, având o experienţă de viaţă comună. Eul copilului se va forma treptat, detaşându-se de mama dupa o suficientă perioadă de dependenţă, de maternaj, în care copilul şi mama sunt indispensabili unul celuilalt. Orice perturbare în psihismul sau fizicul mamei, a cuplului, a vieţii afectează şi copilul, devenind sursa nevrozelor şi psihozelor. Winnicott pare a pune accent pe pulsiunea libidinală, lăsând deoparte agresivitatea, pe care nu o consideră în nici un caz primară, ci dobândită ulterior, prin frustrări afective succesive.
Tot ceea ce contribuie la diada mamă-copil stă la baza formării sinelui (self) copilului, care poate deveni autentic sau fals. Pentru Winnicott, psihoza nu este eşecul eului, ci al mediului, a capacităţii de maternaj a mamei, a capacităţii de holding (menţinere) şi de containing (conţine) a copilului. Copilul ajunge să-şi stăpânească propriul eu atunci când deţine capacitatea de solitudine (să ştie să facă ceea ce este util pentru el) şi de a fi singur (să poată fi singur fără a se crede părăsit, pierdut, izolat), dar pentru aceasta este necesară o „mamă suficient de bună”.
Winnicott îşi desfăşoară terapiile pe copii conform principiilor sale teoretice: analistul trebuie să aibă capacitatea de conţinere, să fie tolerant, să confere spaţiu tranzitional pentru ca pacientul (copilul) să se poata desprinde, dobândind adevăratul său self. Inventează şi o tehnică de desen: squiggle – bazat pe ideea de spaţiu tranziţional şi manipularea obiectului, prin care schimbul de linii trasate de analist şi de copil, succesiv, devine un locus intermediar prin care delimitarea dintre realitatea psihică şi cea exterioara este mediată, şi astfel mai uşor tolerată.
În lucrarea Joc şi realitate, adaugă noi concepte teoriei sale: relaţie primară, prima posesie, utilizarea (manipularea) obiectului, non-eu, aria tranziţională de experienţă, obiect tranzitional. Prima posesie şi aria intermediară se situează între subiectiv şi ceea ce este perceput ca obiectiv. Fenomenele tranziţionale (sugerea degetului, adormirea cu pernuţa în brate sau cu o jucarie etc) sunt un mod de apărare împotriva angoasei de separaţie (angoasa de tip depresiv). Obiectul tranziţional este orice intră în posesia copilului, de care se ataşează aşa cum a fost primar ataşat de mamă: ursuleţ, păpuşă, colţ de pătură etc. Este obiectul răsfăţat, consolator, care înlocuieşte sânul matern, dar indirect, tinând loc de obiect intern, dar care nu se află niciodata sub control magic (ca cel intern) sau în afara controlului (ca mama). Jocul nu are doar funcţie ludică, expresivă, de investiţie, ci permite trecerea de la un spaţiu la altul.
Prin urmare, Winnicott nu foloseşte concepte teoretice pure, ci teoretizează practica sa cu copiii, încercând să conserve „jocul” (fenomenul şi spaţiul tranziţional), să stabilească relaţii reciproce, reflectări tip oglindă. El preferă erosul thanatosul, iubirea urii, mama tatălui, jocul şi nu drama. Departe de părintele psihanalizei, Winnicott crează tot o psihanaliză, chiar dacă neglijează fantasmele scenei primitive, sexualitatea parentală, importanţa legii, a oedipului. El ne apropie mai mult de pre-oedipianitate, etapă în care relaţiile obiectale sunt în raport cu imagoul matern.
d. Psihanaliza copilului în Franţa
Nu întâmplător lăsăm Franţa în finalul acestei succinte treceri prin istoria psihanalizei copilului. Aici semnalăm două mari curente: primul, continuator al tradiţiei psihiatrice lăsate de Wallon, Piaget, Janet, Diatkine, Lebovici, iar al doilea, de sorginte lacaniană, reprezentanţi de marcă fiind Francoise Dolto, Maud Manoni, Jenny Aubry.
Serge Lebovici, care a fost şi preşedintele Societaţii de Psihanaliză din Paris, s-a remarcat în special prin lucrările Cunoaşterea copilului prin psihanaliză şi Sugarul, mama şi psihanalistul, studiind relaţiile obiectale şi interacţiunile precoce sugar-genitorii. Inspirându-se din teoria ataşamentului descrisă de Bowlby, Lebovici ne arată că, iniţial, copilul îşi imită mama în tot ceea ce face şi ulterior el işi crează o anume legatură afectivă cu ea. Mama, a cărei disponibilitate este absolut necesară pentru sănătatea copilului, contribuie la crearea unei băi afective de care copilul are nevoie până în momentul în care se poate desprinde de ea. Mama este sau trebuie să fie impresionată de „fantasmele copilului său”, iar ca în ecou copilul elaborează o imagine internă a chipului ei. Aceste schimbări reciproce mamă-copil pot fi observate în terapei, pot fi comunicate şi mamei, şi copilului, lucrându-se asupra relaţiei, şi nu asupra persoanelor individuale, fiind consemnate în detaliu şi interpretate analitic.
Francoise Dolto este, alături de Jacquies Lacan, una dintre cele mai cunoscute figuri în psihanaliza franceză, dar şi internatională, cu precadere pentru activitatea sa terapeutică şi teoretică în care abordeaza probleme legate de dezvoltarea copilului, rolul cuvântului în constelarea simptomelor, diagnosticul şi tratamentul psihiatric al tulburărilor psihoafective şi de comportament ale copiilor şi adolescenţilor. Este cunoscută pentru multiplele seminarii, conferinţe, eseuri critice, dar şi pentru multiplele cărţi editate: Dificultatea de a trăi, Copilărie, Autoportretul unei psihanaliste, Cazul Dominique, Psihanaliza şi copilul, Un psihanalist vă răspunde etc.
Dolto consideră copilul ca o fiinţă a limbajului, încă de la naştere, tehnica sa bazându-se pe funcţia de comunicare a ceea ce este spus şi ne-spus în cadrul curei analitice. Ea se plasează, ca şi Lebovici, tot în sfera relaţională: relaţia adult-copil fiind vehicul de semnificaţii, care odată decriptaţi, pot ameliora psihoza (ca variantă a nevrozei) şi au funcţie de reparaţie, de vindecare. Dolto oferă mamelor în special recomandări, sfaturi de a-şi repara absenţa prin cuvinte, fără a apela la mângâieri sau atingeri corporale (evitând astfel seducţia), copilul fiind incapabil să elaboreze astfel trauma provocată de absenţă.
Dolto merge mai departe pe calea optimismului terapeutic încercând o profilaxie a nevrozei şi psihozei la copii, în care terapia şi educaţia părinţilor sunt în egală măsură esenţiale, insistând asupra noţiunii de travaliu în psihanaliză. Terapiile sale s-au centrat pe cazuri de copii suferind de autism, fobii, schizofrenii, diverse handicapuri, ea avertizând întotdeauna asupra suferinţelor copilului, asupra a ceea ce copilul îl invaţă pe adult, fie el părinte sau psihanalist.
Ecouri româneşti
Despre o psihanaliză şi o psihoterapie a copilului se poate vorbi, actualmente, şi în România. În primul rând, pentru că de cincisprezece ani fiinţează Societatea Română de Psihanaliză, afiliată la International Psychoanalytical Association (Asociaţia Psihanalitică Internaţională) ca Study Group (cei patru membri recunoscuţi în 2000 de IPA fiind Brînduşa Orăşanu, Eugen Papadima, Vasile Dem. Zamfirescu şi Veronica Şandor).
În 2000, la Sinaia, sub egida Federaţiei Europene de Psihanaliză, s-a organizat cea de-a 7-a Şcoală de Vară de Psihanaliză, având ca subiect relaţia terapeut-pacient în lumina stadiilor de dezvoltare psihosexuală a pacientului. Este de remarcat şi proiectul de psihanaliza copilului, în cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, coordonatori fiind Speranţa Farca, Rodica Hriţac, Georgiana Ivănescu, Daniela Luca, proiect care a început din 1995, s-a conturat pe parcursul anilor, şi a cupris cinci module teoretice şi clinice diferite, printre care figurează şi grupuri de psihoterapia copilului preşcolar (coordonator Rodica Hriţac), iar din 2000-2003 psihanaliza relaţiei precoce mamă-copil (coordonator Daniela Luca). Activitatea acestui proiect s-a finalizat în fiecare an cu un simpozion pe diverse teme, în aprilie 2000 prezentându-se cu precădere problema relaţiei transferenţiale-contratransferenţiale în psihanaliza şi psihoterapia copilului.
Nu în ultimul rând, semnalăm împlinirea a opt ani de la înfiinţarea Fundaţiei „Generaţia” – Centrul de Psihoterapie pentru Copii şi Adolescenţi, sub coordonarea Verei Şandor, psihanalist formator şi supervizor în psihanaliza copilului, recunoscut de IPA. În cadrul Fundaţiei Generaţia s-au format timp de 5 ani şi actualmente practică 12 psihoterapeuţi (psihologi şi psihiatri), cu formare şi experienţă psihanalitică, şi care beneficiează de supervizări şi formare internaţională.
Din 2006, Fundaţia Generaţia este acreditată de către Colegiul Psihologilor din România, ca instituţie de formare de bază şi continuă în psihoterapia copilului. Anual, la Fundaţia Generaţia, se desfăşoară un colocviu internaţional intitulat „Copilul – vârstele şi problemele lui”, la care sunt prezentate în primul rând lucrări clincie şi teoretice de psihanaliza copilului şi adolescentului, cât şi o serie de studii centrate pe dificultăţile şi afecţiunile psihice sau somatice ale copilului, precum şi pe relaţiile acestuia cu familia şi mediul social.
În octombrie 2006, Fundaţia Generaţia a fost organizator principal al Conferinţei Regionale Est-Europene ISAPP – Noi provocări în psihiatria şi psihoterapia adolescentului.
***
Încheiem cu o parafrazare după Donald Woods Winnicott: nu există copii, ci părinţi ţinând în braţe copii. Putem fi (părinţi, psihanalişti, terapeuţi) suficienţi de buni pentru a le oferi copiilor capacitatea de a fi singuri într-o lume străină? Un început, acum, există…
(*articol redactat în 2001 şi adăugit în 2006)