de la carte, la film, muzică şi om
Motto:
Vreau să găsesc un sens serii ăsteia
Chiar dacă seara asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens vieţii ăsteia
Chiar dacă viaţa asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens istoriei ăsteia
Chiar dacă istoria asta nu are nici un sens…
Vreau să găsesc un sens atâtor lucruri
Chiar dacă lucrurile astea nu au nici un sens.
(Vasco Rossi, “Un senso”)
Carte – Margaret Mazzantini – roman în forţă, apare la Milano în 2001, i se decernează premiul Strega în 2002, tradus în peste douăzeci de ţări, vândut în peste un milion de exemplare. În ediţie românească, apare în 2004 la Editura Polirom, sub traducerea fină şi coerentă a Gabrielei Lungu. Romanul este o scriere vie, prin cuvinte alese întru a fi mişcătoare, e un monolog-confesiune de o sinceritate profundă, ca un discurs al unui analizant pe divan, căutându-şi propria istorie psihică, viaţa ce-a fost. Cuvântul „divan” apare de multe ori în carte. Ca şi fantasmă, ca şi introspecţia dureroasă şi confruntarea ucigător-salvatoare cu tine însuţi ce survine pe un fond de cedare, de nesiguranţă, de acceptare a neputinţei, a nestăpânirii de sine, a slăbiciunii, a nevoii de altul, dar îndeosebi a nevoii de tine ca altul. Nu te poţi mişca până nu închei lectura romanului. Nu te lasă nici o secundă să îl aşezi deoparte. Fiindcă inevitabil trimite la ce este mai profund în tine, mai ascuns, mai vag, aproape nefigurabil, ireprezentabil, mişcări interioare în micro, la umbre şi la umbre ale umbrelor, la ce ţi s-a transmis inconştient prin seva vieţii şi la ce vei transmite mai departe copii proprii având. Trimite la identificări primare, la agonii primitive, la sentimentul existenţei mai mult sau mai puţin continuu, la emoţii primare, la temeri de prăbuşire, la limitele nelimitării, la căderea fără sfârşit, la dolii murmurând în surdină sau vijelioase, la nisipuri pulsionale prea mişcătoare ca să te mai poţi salva. Doar celălalt, mereu acolo, mereu iubindu-te, numai altul te-ar mai putea salva. Fie el chirurg de suflet sau de trup, fie el iubire pierdută sau regăsită.
Film – A fost prezentat la Cannes, în mai 2004. A fost considerat un film tipic european, sau o dramă italiană, sau o melodramă, chiar o tragedie. O alternativă mult mai reuşită a filmelor americane, s-a spus. Un film pe care îl poţi adora, s-a scris în cronici. Doar receptivitatea ta şi sufletul tău pot decide acest lucru. Critici de film au considerat că Penelope Cruz merită a fi nominalizată la Oscar pentru rolul principal, pentru interpretarea ei. Actorii: Sergio Castelitto (Timoteo), Penelope Cruz (Italia), Claudia Gerini (Elsa), Elena Perino (Angela), Angela Finnochiaro (Ada) – un film ca o construcţie în cadre încremenite în secunde, cu balans neîncetat între doi timpi, unul anticipându-l pe celălalt.
Margaret Mazzantini mărturiseşte într-un interviu: „Este un film care te lasă înfometat de nostalgia a ceea ce avem nevoie cu adevărat. Este un film simbolic care oferă puteri magice lucrurilor doar prin coborârea în golul în care zac lipsurile noastre – dorinţele noastre cele mai ascunse.”
Sergio Castelitto răspunde într-un alt interviu, ca în continuarea dialogului lor acordat afectiv: „Cât timp mi-am petrecut gândindu-mă la acest film? Mult, chiar foarte mult. Într-o seară, soţia mea, Margaret, mi-a dat câteva pagini să le citesc. Le-am citit, am urmărit paşii personajului din carte ca şi cum s-ar scufunda într-un abis al dragostei, al laşităţii, al milei, şi am fost mişcat… Ce reiese mai mult din această poveste este misterul condiţiei umane, străduinţa de a trăi. Poezia. Această sugestie a sublimului şi ridicolului care face viaţa minunată.”
Muzică – Vasco Rossi „Un senso”, Lucio Godoy „Timoteo e Italia” – compuse special pentru acest film – transmite disperare, tânguire, speranţă
Oamenii cărţii, oamenii filmului – Timoteo, Italia, Angela, Elsa, Manlio, Rafaella, Ada… Îi vom cunoaşte pe rând. Sau nu îi vom putea cunoaşte decât identificându-ne naricisc cu ei, inconştient, desigur, sau cel puţin atât cât ni se permite accesul la conştient. Şi ni se permite. Fiindcă jocul identificărilor apare în fundal, interferându-se cu jocul propriilor identificări parentale, masculine, feminine, infantile. Ne întrebăm inevitabil: cine sunt eu? Timoteo, mărturisindu-şi în disperare o vină? Părintele ce-şi caută copilul mort în copila cea vie, în comă acum, aproape murind? Cine sunt eu? Italia, victima incestului, violului, scindată între un suflet şi un corp pierdut? Femeia abrutizată şi atât de vie, mai vie poate decât toate personajele adunate, ca ploile de vie? Cine sunt eu? Angela? Copil purtător al mandatului părinţilor ei? Un copil a unei mame închisă într-un fals sine, al unui tată închis în cavoul destinului unei pasiuni ucigaşe? Cine sunt eu? Ada, asistenta – da, privind mută, încremenită, la toată povestea vieţii lui Timoteo, martorul fără chip, fără voce, fără clipire, acceptând totul pasiv, ca şi cum aşa ar fi trebuit oricum să se întâmple, aşa a fost scris? Cine sunt eu? Poate sunt doar câinele orb, însoţitorul fidel, supus, doar auzind întreaga durere, întreaga moarte, ce Oedip nefericit zace în mine… Cine sunt eu în această poveste? Fiindcă uneori identificările se încrucişează, se confundă, până-ntr-atât încât eşti părţi din fiecare, te scindezi, preiei chipul lor aproape la secundă, aproape simultan… suprapuneri de planuri, de realităţi interioare cadrate doar de ferestre, de amintiri, de uşi, de coridoare, de divane, de paturi, de cavouri. Cine sunt eu în propria mea poveste, acum parcă scrisă altfel? Acum parcă altfel auzită, simţită, mirosită, atinsă, văzută… Văzută. Ochii noştri devin ferestrele pe care Timoteo îşi re-memorează viaţa. Dar nu solitar. Spunându-i-o fiicei sale pe moarte. O poveste care o va readuce la viaţă.
Paşi printre sensurile din nontimuovere
Numele meu a sunat întotdeauna ca şi cum ar fi având o origine italiană. Şi m-am gândit la asta şi în timpul acestui film italian. M-am gândit, pornind de aici, să caut. Să caut şi eu să dau un sens. Ce înseamnă a da un sens? Un sens psihanalitic. A interpreta, adică a desprinde prin investigaţie analitică sensul latent, neajuns la vedere, la conştiinţă, neştiut, prins în legături abisale încă de la începutul vieţii şi poate ceva mai departe, printre generaţiile din arborele vieţii noastre. A interpreta, a pune în evidenţă neajutorări, neputinţe, suferinţe, depresii, melancolii, dureri, fantasme, conflictualităţi, apărări, descoperind dorinţa care este temei în orice producţie a inconştientului. Mitul naşte dorinţa, sau dorinţa naşte mitul?, m-am întrebat. Povestea naşte omul, sau omul naşte povestea? Povestea din Non ti muovere.
M-am întrebat şi ce caut eu în această poveste. În carte, în film, în muzică, în oameni. Ce caut să vă povestesc aici şi acum? În afara divanului.
E simplu. Caut un sens. Un sens ascuns. Un sens al vieţii. Vreau să pot găsi un alt sens şi eu, ca şi ei, ca şi voi, ca noi toţi. Vieţii, Iubirii, Dorinţelor, Femeii, Bărbatului, Copilei, Destinelor, Dilemelor, Rupturilor, Angoaselor, Pierderilor, Podurilor suspendate, Ploilor, Ferestrelor, Orbirii, Rănii, Morţii… Dar nu, nu mă pot mişca. E o încremenire undeva. Ceva este, rămâne mort, mort şi în mine. În ea. În tine. Şi plouă. E moartă. Ea, copila, şi ea va muri? Mâine va mai fi o altă zi… Va fi… Un sens în…
Istoria Margaretei din carte, istoria lui Sergio din film
O zi ploioasă, un accident de motocicletă. „Nu te-ai oprit la semafor. Ai trecut ca vântul… Ai zburat în sus către păsări şi te-ai întors jos în mizeria lăsată de ele…”
Un spital. „…sticla cu ser fiziologic dansa deasupra capului tău… La urgenţă, medicul reanimator care te-a luat în primire a căutat între mandibulă şi osul hioid un punct al dureri… ţi-a privit pupilele, erau fixe şi asimetrice…”
Un jurnal, găsit de o asistentă, care îşi dă seama, citindu-l, că adolescenta având capul aproape zdrobit este fata chirurgului principal şi director al spitalului, Timoteo: „Eşti acolo, rasă, intubată, cu plasturi albi în jurul feţei tumefiate şi înnegrite. Eşti tu… Sunt un tată oarecare, un sărman tată copleşit de durere… E ceva ce nu pot să înţeleg… Sunt năucit, sunt într-o embolie de durere. Închid ochii şi refuz durerea aceea.. Sunt un chirurg, un om care a învăţat să despartă, să separe viaţa sănătoasă de cea bolnavă, am salvat multe vieţi Angela, dar nu pe a mea.”
Jurnalul tatălui aşa începe. Un proces disperat al conştiinţei unui Eu bolnav de moarte, strivit de un Supraeu patern prea sever. Jurnal-confesiune în care îl găseşte pe Dumnezeu după ce se îndoise o viaţă de el: „Dumnezeu nu există!”; „Să sperăm, dragostea mea, să sperăm.” Un Dumnezeu care vine să-l apere, să-l mişte din disperare fiindcă altfel ar fi murit şi el: „Aici, afară, aş putea să mă rog… Am ridicat mâinile murdare de sânge către cer şi l-am implorat pe Dumnezeu să mă ajute, pentru că, dacă fiinţa de pe masa de operaţie ar fi murit, o dată cu ea ar fi murit copacii, câini, apele şi până şi îngerii. Şi tot ce înseamnă viaţă.”
Amintiri-cadre-ecran dintr-un jurnal cu frânturi din întreaga lui viaţă, „o viaţă ca o hârtie adezivă, mincinoasă”… Copilăria în sărăcie, departe de centru, „un loc totuşi vesel”, pe când mama sa nu „refuza să privească pe fereastră… tristeţea ştia prea bine cum să o suporte… nu, era mult mai rău, era cu o treaptă deasupra mizeriei… Ultimul prag înaintea fantasmelor ei.” Ea, mama, „trăia izolată în apartamentul acela, ca pe un nor unde îşi reconstruise viaţa, unde îşi aranjase pianul şi fiul.” Tatăl, pe care aproape nu îl vedea niciodată, atât de absent, sau atât de vulcanic când revenea, tatăl care i-a părăsit, în timpul unei cine, trântind o farfurie de spaghete, când, spune fiul: „am descoperit că sunt orfan nu de el, ci de dorinţa de a avea un tată”. Fiul, revoltat, îndurerat, a înmormântat apoi o broască ucisă de camarazii de joacă. Un tată care frecventase o cameristă, o prostituată, la rândul lui. Într-o zi de Paşte, mulţi ani mai târziu, tatăl îi moare „N-am suferit… moartea aceasta fără durere, pe neaşteptate, m-a chinuit în lunile care au urmat mai mult decât aş fi crezut… Remuşcarea se cristalizase în sufletul meu întunecată şi tăcută.”
O fereastră, Timoteo privind un pod suspendat – între o iubire şi o alta, între o pierdere şi alta, între trecut şi prezent, între el şi alt el, un pod al oamenilor pierduţi (cum ar spune Ramon Gomez de la Serna), pe care apare un alt scaun gol. „Angela, lângă spatele tău nevinovat se află un scaun gol…” Un gol legat de alt gol. Pe scaunul de pe pod se aşează o femeie. Îi lipsea pantoful. Roşu cu toc înalt. „În petele pavimentului, care acum se mişcă încet ca funinginea, ca umbrele muritoare, îmi creez iluzia că scaunul acela gol se umple chiar şi pentru o clipă cu o femeie, nu cu trupul ei, nu, ci cu mila ei. Văd o pereche de pantofi de culoarea vinului, picioarele fără ciorapi, fruntea prea înaltă… Tu nu o cunoşti, a trecut prin viaţa mea atunci când tu nu existai încă, dar a lăsat o amprentă de neşters. Vreau să ajung la tine, Angela… să-ţi povestesc despre femeia aceasta.” Şi îi povesteşte totul, când ea nu aude. Îi povesteşte hemoragia vieţii care bate la tâmple, îi povesteşte nu pentru a implora iertarea, ci fiindcă nu-şi poate dezlipi din el celălalt copil, fiul, „fratele geamăn fără noroc”, avortat de ea, de cealaltă femeie, un copil nenăscut, ucis în pântec fiind, pe care „am încercat în zadar să-l îngrop. S-a întors când a vrut… S-a întors în toate fiinţele dezarmate… în relele pe care ţi le-am făcut.”
Fantoma unei iubiri. O iubire ca o nevoie vitală, extremă, pe care destinul i-o oferă ca pe un biberon, doar din milă. Într-o singură noapte convulsivă, nemişcat între viaţă şi moarte, în disperare, el îşi derulează, ca-ntr-o agonie, Iubirea, pentru ea, singura femeie iubită, amanta şi victima, nu soţia lui. Nu mamă, nu mama fetei lui, ci o femeie oarecare, întâlnită accidental într-o periferie a oraşului, într-un bar mizer, într-o casă dărăpănată, fără ferestre. Ea are o singură fereastră. „E nebună, m-am luat după o bolnavă la minte, m-a agăţat în barul acela numai ca să mă facă să asist la sinuciderea ei.” (percepţia inconştientă a morţii psihice din ea). Casa ei, în care rămăsese de la moartea bunicului şi din care va pleca, într-o zi va pleca şi ea, oricum toţi ai ei erau risipiţi prin lume. „O construcţie, un zid roz, vechi… o locuinţă autonomă… părăsită… A fost primul lucru care m-a izbit împreună cu mirosul de funingine… un interior demn, ordonat…” o cruce strâmbă pe perete, un poster cu un maimuţoi bând din biberon… o fotografie veche a unui bărbat tânăr pe noptieră lângă pat… un telefon. Un telefon care suna în gol, într-o altă casă, pe mal de mare, în care cealaltă, soţia, îşi petrecea sfârşitul de săptămână scriind, înotând, plină de viaţă, frumoasă. Elsa. Splendidă femeie. Şi totodată atât de insuportabilă în falsul ei, în artificialul de care nu se putea debarasa, fiindcă în lumea asta prea urâtă nu poţi, nu vrei, nu merită să aduci copii. Şi totuşi, Elsa a devenit umană, adevărată, doar mamă fiind. Şi atunci a putut trăi intens, urla, plânge, înţelege, vedea, auzi, suferi, râde, iubi autentic.
Casa. În casa asta, de la periferia oraşului, era o altă femeie: prea slabă, urâtă, cu subţiori transpirate, cu picioare subţiri, care se chinuiau dizgraţios. Şi care avea un câine orb. Crevalcore. Singura fiinţă din preajma ei. Din viaţa ei. O casă în care el, cuprins de arşiţă şi de vâlvătaia alcoolului („votca îmi tulburase mintea”), s-a întors şi a violat-o: „În spatele ei se află şemineul gol şi negru ca o gură fără dinţi. O prind de braţ şi o ţintuiesc pe loc. Respiră cu gura deschisă. Răsuflarea ei e una de şoarece… chipul i se deformează… Ochii încercănaţi sunt imenşi… Mă gândesc la vulturi, la teroarea care mi-o inspirau atunci când eram copil… Nu ştiu de ce anume trebuie să se teamă, nu-mi cunosc intenţiile… mâinile îmi coborau deja între picioarele ei, între oasele ei. Nu participă la furia mea… în timp ce mă mişc în coşul ei de oase ca o pasăre de pradă într-un cuib cotropit. Aşa îmi bat joc de ea, de mine, de după-amiaza aia nebună.”
Vinovăţia. Din vinovăţie, încearcă să obţină clemenţă, să-i mărturisească ei, soţiei: „Am violat o femeie”. În film, scrie pe nisipul plajei, cu litere imense, pe lângă care ea trece nevăzând, oarbă, precum Crevalcore. În carte, el înoată împreună cu Elsa în mare, iar când rămâne în ochiul său de apă, singur: „am coborât cu ochii deschişi… până la răcoare… am mişcat buzele în surzenia apei: – Am violat o femeie, am strigat.”
Întoarcerea la locul întâlnirii. Vinovat ca de o crimă, se întoarce la ea, ca să înţeleagă ce l-a împins spre viol. Chiar dacă ea era o Buruiană. Se întorsese la această femeie, necunoscută, complet diferită de el, de viaţa lui, ea, care „mergea spre casă într-o zi oarecare a mizerabilei sale vieţi, fără uimire… nu părea supărată… nu părea nicicum… dar în ferestrele chipului, în ochi şi nări, în tăietura buzelor, acolo unde ieşea la suprafaţă suflul ei interior, foşnea o chemare ascunsă, inefabilă… Cum te cheamă? Italia.” O femeie violată de propriul tată, pe când avea zece ani, într-o cabină de probă, dorindu-şi o rochie albastră cu flori roşii.
„-Îţi aduci aminte de vânzătorul ambulant, acela cu rochia? Era tatăl meu. O făceam cu el. Mă culcam cu tata. – Nu l-ai denunţat? – De ce? Nu era un monstru, era un nenorocit, unul care nu putea să deosebească pietricelele de măsline” (viaţa de moarte).
Atunci murise interior Italia. Atunci murise fetiţa-femeie. Ucisă de tatăl violator. „Italia nu este, trupul ei e gol pe dinăuntru, îi apăs sufletul ca o iubire moartă. Trupul ei e un pasaj care se închide.” Fiindcă în viaţa asta suntem trupuri proiectate pe un ecran gol, trupuri care se repetă. „Invizibilul era în trupul Italiei. O dată îmi tăiase unghiile de la picioare, dar nu le aruncase, le lăsase să alunece într-un săculeţ de catifea pentru bijuterii. Unghiile acelea tăiate erau tot ceea ce-i lăsasem din mine.” Şi cu care a şi îngropat-o, apoi. Cu aceste resturi din el. Cu resturile fiului său ucis, Angelo: „A fost mai bine aşa, iubitule, n-aş fi fost niciodată o mamă bună.” Iar el a descifrat sensul: „Acum te privesc şi ştiu ce mă înveţi… că păcatele se plătesc… pentru că împreună cu fiul acela, ne-am aruncat pe noi înşine.”
O femeie pe care, decât să o piardă, ar fi dorit să-i trăznească un „fulger în timp ce ne iubeam! Atunci ar fi avut într-adevăr un sens!” „Sug timpul care l-am petrecut departe unul de celălalt… Şi nu mai simţi frica în spatele tău, unde cineva ar putea să vină, să te lovească şi să te facă de ruşine… Suntem iarăşi noi în amurgul răsuflărilor. Noi care nu vom rămâne, care vom muri…”
Iubirea. Iubirea unei singure femei. O femeie pentru care el fusese singurul bărbat iubit, căruia îi va purta în pântec un fiu. Pe care îl va avorta dându-se pe mâna unei ţigănci. Septicemie lent ucigând corpul. O încercare inutilă a lui, a chirurgului, de a o salva din ghearele morţii. Fatală. Într-un spital deschis doar vara, fără instrumentele necesare, în oraşul ei, în oraşul unde se născuse, oraşul în care crescuse, fetiţă, în care fusese violată, oraşul cu o singură biserică şi ea acum prăbuşită („Există întotdeauna o femeie îngenuncheată în biserică”), în oraşul în care o ceruse convins de iubirea lui, să-i fie soţie.
Moartea
– refuzul: „Acum vom dormi. Vom dormi aşa, îmbrăcaţi, iar mâine ea se va simţi mai bine. Ne vom opri să luăm micul dejun într-un bar…
– trăirea în el: „Îmi lipsea vocea Italiei, îmi lipsea trupul ei, simţeam că o doresc… Ea dormea. Am stins lumina… Îmi simţeam gura încleiată şi amară.”
– evidenţă: „Am stat să ascult. Încet-încet geamătul s-a rupt, s-a stins… Am apăsat-o din nou pe burtă. Simţi? Am ţipat. Îmi simţi mâna? Nu, a şoptit, nu simt nimic… În sfârşit am găsit camera de reanimare… Abdomenul ei era plin de sânge. Hemoragia era doar internă… Mă simţeam puternic, neaşteptat de puternic, Angela. Era o scenă pe care o mai văzusem, cine ştie unde, poate în somn. Trăisem momentul acela şi poate că îl aşteptasem. Aveam acea întâlnire. Şi mi se păru că îmi pătrund în sfârşit viaţa. Frica de sânge pe care o aveam atunci când eram copil, clipa aceea albă în care carnea, incizată nu sângerează încă… poate era ea. Ea era în tăietura aceea… Ea exista de atunci.”
Pierderea iubirii, a unicei iubiri. „Părea că îi vorbeşte neantului sau poate unei ei însăşi pe care o vedea departe, o soră geamănă care îi dansa pe creştet, pe plafon… Nemişcată pe pernă, nu mai era vie, dar nu era încă dincolo, suspendată în nelocul care precedă moartea. Am privit-o cum se priveşte ceva misterios… Am privit-o cum te-am privit pe tine născându-te, câteva ore mai devreme.”
Naşterea fiicei. Angela. Înger. Pe care şi-o dorise băiat. Să aibă forţă. Să fie ea fiul. Cel pe care nu l-a avut cu unica lui iubire. „Atunci l-am văzut, Angela, l-am văzut pe fiul nostru. Pentru o clipă chipul lui mi-a apărut acolo sus… Nu era frumos… o mutrişoară plăpândă şi aspră ca a mamei sale. Ticălosul acela mic venise s-o ia.” La înmormântare, un bătrân. Tatăl Italiei. „Tatăl ei, primul ei călău. M-am întors din nou cu intenţia să mă mişc, să mă duc la el. Dar dispăruse… eu l-am iertat, Angela, şi în acel timp îl iertam pe tatăl meu.”
Viaţa curge mai departe, ca o ploaie. Viaţă fără iubire. Fiica lui acum se va mai mişca? Da. În final, pantoful este redat Italiei, fantomei. Viaţa lui, viaţa copilei se mişcă mai departe. „Angela a fost mai puternică decât mine, mai puternică decât tine. Vreau să-ţi spun ce înseamnă miros de nou-născut într-o casă, e ceva bun care se lipeşte de pereţi, care se lipeşte înăuntru.”
Copilul. Angela se mişcă. Nu moare, chirurgul, naşul ei, a salvat-o. Tatăl ei a ţinut-o în viaţă prin resuscitare cardiacă şi de suflet. Prin propria-i taină dezvăluită. Ploaia spală iar rănile. „Plouă. În ploaie, într-un colţ din oraşul acesta, am iubit-o pe Italia pentru ultima oară. Atunci când plouă, oriunde ar fi ea, sunt sigur că regretă viaţa. Făcea parte din mine ca o coadă preistorică, ceva mutilat de evoluţie, ceva din care păstrez haloul, ca o misterioasă prezenţă în gol. Mi-e foame. O fată se apropie de mine să îmi ia comanda… E ultima femeie din povestea asta.”
Sensurile nemişcărilor imperative, implorative, disperate, resemnate…
Non ti muovere… se repetă în momente de mişcare interioară profundă, atât de intensă, încât se poate încremeni în moarte, o secundă mai târziu. Nu te mişca tocmai fiindcă eşti suspendat între viaţă şi moartă, un spaţiu suspendat între Eros şi Thanatos, un no man’s land, în care te pierzi dacă păşeşi, dacă faci şi cea mai fină mişcare, fie ea clipire, strivire, violare, înclinare, mângâiere…
„Nu se mişca” – scena în care Timoteo o violează pe Italia
„Nu te mişca, te rog” (p. 96) – atunci când Italia nu l-a lăsat pe Timoteo să o ajute – scena berii din film
„Nu te mişca”(p. 111) – îi spune Timoteo când începe să o privească iubind, mângâindu-i pentru prima oară corpul, corpul de care nu se mai temea, căruia îi era bărbat
„Nu te mişca”, spune Timoteo, când o lasă în faţa clinicii pe Italia, pentru a face avortul – să nu se mişte spre a omorî copilul, fiul: „Nu te mişca spun, fără să ştiu ce spun. Şi poate ea ştie că eu sunt acolo. Nu te mişca.”
„Nu te mişca”… (p. 168) atunci când tatăl şi-a violat fiica, impunându-i să nu mişte, să tacă, să nu spună nimănui: „Nu pot să mă mişc, aşa că rămân ţeapănă, în timp ce el mă pipăie.”
„Nu mă mişc” (p. 172) – Elsa îl întreabă dacă este fericit că va avea un copil cu Elsa. „Nu spun nimic, respir, mai ales respir… nu mă mişc, pentru că dacă o voi face, voi cădea, mă voi împiedica şi voi cădea în spate, unde mă împinge zâmbetul acela.”
„Nu te mişca” – atunci când Timoteo o zăreşte în ploaie pe italia, de partea cealaltă a bulevardului, el cu soţia lui, în ultima lună de sarcină, ieşind dintr-un magazin din care cumpăraseră lucruşoarele pentru Angela. Să nu dispară Italia, îi striga în gând „Nu te mişca…”
„Nu te mişca” (p. 257-258) îi spune Adei, asistenta, să nu îi vorbească dacă Angela moare, să nu spună nimic: „Nu vorbi, Ada, nu spune nimic. Nu te mişca… Fiica mea a murit?
„Nu te mişca” (p. 284) – moartea Italiei – în care el o simţea, o vedea dispărând şi trebuia să o lase să moară.
Mişcările autorilor
Margaret Mazzantini, despre film şi carte: „Este un film despre dragoste şi milă: povestea tandră şi nepermisă a doi oameni părăsiţi, fiecare zbătându-se ca un peşte prins în plasă. Ea este un miel pierdut în ploaie, el este un lup care o caută. Nu pentru a o mânca, ci pentru a-i cădea la picioare. Este povestea unui bărbat care îi cere femeii iertare. Se aude un cântec vechi, un cântec al zilelor de demult, când el a iubit şi a ucis din greşeală. Când a plâns noaptea, a alergat spre soare şi a căutat golul adevăratului său suflet. Italia: o femeie cu frumuseţea şu urâţenia ei, cu adevărul ei. O femeie care miroase a sacrificiu. Şi lumea este copleşită de dragoste. Încă mai plouă.. Şi ei rămân aşa, suspendaţi, aşteptând milă… Apoi timpul trece… Doar dragostea rămâne, împreună cu frunzele şi tăieturile din ziare risipite de vânt. Dragostea ca un spor care migrează şi devine fertil.”
Sergio Castelitto printre imagini şi cuvinte: „Mă întrebam dacă voi putea nu doar să povestesc romanul, ci să înfăţişez aceeaşi intensitate morală. Oare voi putea filma linia subţire care desparte bunul de rău, dreptatea de nedreptate? Oare voi putea filma umilinţa unei femeii fără a adăuga jigniri? Oare voi putea filma egoismul criminal al bărbatului fără a-l condamna? Vreau să arăt puţinele lucruri care contează cu adevărat… Vreau să spun poveşti despre lucruri umile, dezagreabile, necesare, de care ai nevoie pe timpul vieţii, care ne permit să trăim în decenţă. Am căutat locuri şi actori ca un orb, bâjbâind în întuneric, adulmecând o pistă bună, un vânt bun… Am spus: „Se filmează!” şi am privit ceea ce am visat, ceea ce am văzut de nenumărate ori cu ochii închişi… Nu a fost uşor să fii regizor şi în acelaşi timp actor. În rest, povestea m-a distrus şi, în acelaşi timp, m-a ghidat. Am ţipat, am tremurat şi am fumat ca un toxicoman. Şi mi-a fost teamă că voi muri înainte să se termine filmul”.