Timpul spart în corpul poetic
Dacă Olga Ştefan ar descrie volumul său de debut, distins cu marele premiu „Ion Vinea” în 2006, „Toate ceasurile”, în câteva rânduri, cred că — îmi permit să figurez cuvintele autoarei — ar suna cam aşa: „este o carte despre foarte multe lucruri pe care le-am (şi nu le-am) descoperit, reale sau false, fraze după care nu se poate pune punct şi alte multe piese de puzzle pe care voi, cititorii mei, le-aţi putea reuni în ceea ce aş fi vrut să scriu”.
Conştientă de fiinţa lingvistică a poeziei, Olga Ştefan îşi dă seama, cel puţin la nivel intuitiv, şi de însemnătatea sensului literal (imediat, imanent), de faptul că viaţa/spiritul pulsează în literă şi că adevărul omenesc sau/şi poetic nu trebuie căutat nici dincoace, nici dincolo de ea.
Din această conştiinţă lingvistică a autoarei probabil că se naşte şi o altă caracteristică a poeziei sale, în genere, şi anume tentaţia limitelor, tentaţia jocului experimental cu sensuri, cu spaţiile eului real sau eului creator („trebuie să aflu mai multe despre noi două/masha. trebuie să învăţ mai multă istorie/personală mai multe discursuri interioare”), cu limitele temporale spre atemporal, cu senzorialul, corporalul, personajele, cu sine însăşi spre o disoluţie, o transformare în altceva/altcineva, în obiecte nonanimate sau personaje reale/imaginare („despre ce n-am vorbit cu tine, demian?/care muşchi nu i-am încordat pentru tine, demian? câte oase n-ai/numărat în mine, demian, dezbrăcată ca o cyber-gheişă/cum dezbracă maică-mea cepele din grădină/de foile lor inutile”).
Experienţa poetică tinde la Olga Ştefan spre simultaneitatea şi instantaneitatea efectelor senzitive, picturale, intelective asupra cititorului, pe un registru al autenticităţii şi al deschiderii fără menajamente, uneori discursul tăios, cu asperităţi, brut, fiind atenuat de o muzicalitate în tonuri andante-introspective: „dau cu piatra în locul care te înghite ca pe un somnifer/şi merg mai departe/ştii, dragoste, mă izolez tot mai mult./îţi deschid ochii în toate dimineţile care mă leagă de paturi străine/ca nişte chingi la o şedinţă de electroşocuri”; „am crescut în ochii mei ca diametrul unui stomac plin de viermi/de la un timp îmi văd numai de scris/ca de un corp bolnav pe care nu-l pot înlocui. am grijă să fiu din ce în ce mai curată”.
Poeta muzicalizează structura, permite dialogul poezie – proză, permite ieşiri din poetic spre jurnal, spre un biografism metaforizat, densitatea poeziei sale crescând proporţional cu depărtarea de centrul poesisului, spre marginile non-poetice: „este vorba aici despre mine. despre senzaţia stranie/că la orice atingere mâinile mele se lipesc de un zid grunjos/şi umed./încet încet fiecare deget în parte/devine o creatură independentă”.
Prezentul verbelor, ritmul adesea sacadat, desfăşurarea prin repetiţii şi extinderea frazării până la detaliul cel mai ascuns, şi deci relevat/relevant, care să redea chiar şi ultimul sens (interior) imediat posibil, manifestabil, dă senzaţia pătrunderii dintr-un corp în alt corp, dintr-o celulă în altă celulă, dintr-un interstiţiu în altul, o vizualizare a lumilor interioare, privite prin microscop, explorativ, analitic, cu acea pulsiune scopică ce permite înfruntarea spaimelor, angoaselor, ce deschide Eul-corp şi obiectul-corp până la ultima limită: „îmi zgârii pereţii esofagului cu dulceaţă gura ta mă spală/de toate păcatele gura ta roz cu vârfurile degetelor lipite unul de altul/în semn de victorie ai aşteptat să-mi pleznească venele/şi să îmi vând stomacul”; „rănile noastre se ating unele pe altele/ca într-un altfel de săruturi”; „louis, sângele tău seamănă cu apa de zahăr pe care-o/vor găsi în splina lui demian”; „primul cuvânt pe care l-a articulat a fost CARNE/l-a zis perfect şi fără greşeală”; „toată toamna o să-mi cumpăr ficaţi şi sânge (…) orice durere trasează linii pe pieile astea unse cu toate alifiile dragostei”; „întindem hainele peste mai multe bucăţi de piele/şi suntem îndrăgostiţi de un calup de corpuri/care ne defilează prin creier”.
Uneori, supra-încărcarea de imagini, senzaţii, obiecte poetice, descrierile în micro, trecerea instantanee dintr-un registru de expresie în altul, ritmul allegro, pierderea limitelor, toate acestea taie respiraţia, invadează lumea cititorului, îl absorb complet, până la a se identifica, a deveni pentru câteva secunde celălalt/autorul/personajele autorului/obiectele autorului. Pierderea graniţelor eu – celălalt, fuziunea şi defuzionarea sunt atât de rapide (vertij, dinamică interioară), încât este necesară re-venirea în sine şi re-construcţia propriilor sensuri, obiectivizarea percepţiei şi re-orientarea propriei priviri/perspective asupra poeziei.
Realităţile constrastante, deseori folosirea simultană a dublului mesaj (sensuri simultan contradictorii), alunecarea spre non-animat în autoportretizare („braţele mele de cuier încărcat cu pardesie şi haine de ploaie. braţele mele de care atârnă plase şi podoabe amanetate”; „inima mea se-nfăşoară-n tifon ca o mumie”; „am devenit pentru tine un obiect util/extinctorul deasupra căruia scrie „în caz de nevoie spargeţi geamul”; „dincolo de piele: doar fundul unui lac de cianură”), forţa imaginativă, libertatea de a descătuşa discursul, îndrăzneala de a vorbi despre interdicţie, asumând-o până la capăt, şi fără exhibare, legătura cu sine şi cu alteritatea, nevoia de concret(izare), de palpabil, curiozitatea vitală pentru miezul cuvintelor, al lucrurilor, al fenomenelor greu perceptibile, descompunerea materiilor până la insesizabil, sunt câteva din trăsăturile esenţiale ale acestei tinere poete, care, fără a intra în tipare (dimpotrivă, spărgându-le), pare a fi totuşi înstăpânită de propria lume poetică:
„ca să trec de mine trebuie să suport/gustul amărui al sfârşitului de capitol (…)
ca să trec de mine/trebuie să traversez crizele/toamnei şi ale iernii petrecute într-un episod/de sitcom cu audienţă”
Chiar privită în registrul ludic sau scenic, poezia Olgăi Ştefan presupune o participare de care cititorul este /se simte capabil; el poate fi spectatorul unui „teatru interior”, dar nu pasiv, ci activ, intră complet în joc. Însăşi autoarea îl invită şi îl însoţeşte, în toate „actele”, până la final:
„mă îmbrac într-un personaj pozitiv şi-mi
controlez ieşirile în scenă
I guess i’ll see you at the bitter end”