Motto: “Viaţa asta, aşa cum ai trăit-o şi cum o trăieşti şi astăzi, va trebui să o mai trăieşti o dată şi de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferinta şi fiecare plăcere, fiecare gând şi suspin şi tot ceea ce este nespus de mic şi de mare în viaţa ta trebuie să ţi se reîntoarcă, tot în aceeaşi înşiruire…” (F.Nietzsche)
Sigmund Freud remarcase, încă de la începutul studiilor sale de psihanaliză, faptul că nimic din viaţa noastră psihică nu se poate pierde, nimic din ceea ce a fost cândva constituit nu poate dispărea, că totul se păstrează până în momentul în care, prin circumstanţe favorizante, poate reapărea (de exemplu în timpul stărilor de regresie).
A vorbi despre timp în psihanaliză, despre un început şi un sfârsit al terapiei analitice în care ceasurile moi ale lui Dali se scurg într-un inconştient atemporal despre un proces ce se desfăşoară de la un anumit stadiu evolutiv la altul, despre o regresie a eului sau a libidoului până la nivelul unui punct de fixaţie, despre ritualurile obsesionalilor sau reminiscenţele istericilor, despre stadiile narcisismului şi cel preodipian, a vorbi despre toate aceste aspecte de istoricitate şi temporalitate cuprinse în dansul pulsiunilor de viaţa şi pulsiunilor de moarte, implică un risc, şi anume acela de a lăsa încă un rest, un ceva ne-psihanalizat şi ne-analizabil: dimensiunea eternitaţii pe care noi, fiinţele umane, nu o putem trăi sau conştientiza.
Insistând asupra indestructibilitaţii urmelor mnezice, care se păstrează într-un inconştient atemporal şi aspaţial, Freud face referinţă la modul în care trecutul, experienţele infantile timpurii determină în anii maturităţii evoluţia sau involuţia psihică. Amintirile conţinute în inconştient, care se păstrează fără a evolua, reprezintă un obiect permanent care nu are dimensiunea trecutului, dar care se reactivează aducând la suprafaţă pre-conştientului sau conştientului imagini, trăiri, conflicte din trecut. Aici, în conştient, are loc elaborarea temporalităţii ca succesiune trecut-prezent-viitor, aici timpul devine măsurabil. Aici ajung obiectele şi trăirile refulate cândva şi care au fost “în afara timpului”.
Fiecare persoană are propria sa istorie familială, socială, personală desfăşurată într-un anumit segment temporal. Dar istoricitatea şi stadialitatea psihică este comună tuturor indivizilor şi ea presupune o temporalitate, în masura în care este vorba de o dezvoltare stadială, de etape de evoluţie succesive prin care trecem cu toţii (fie ele autoerotism, narcisism, stadiile oral, anal, genital). Această succesiune stadială are un sens, o vectorizare: un stadiu precede pe altul şi este urmat de un altul. Sunt momente psihice care formează temporalitatea interioară între care există relaţii de cauzalitate.
Freud a elaborat teoria stadialitatii psihice în funcţie de dinamica pulsiunilor. El afirmă în lucrarea sa Dincolo de principiul plăcerii că dinamica noastră psihică răspunde necesitaţii conţinute în exigenţele pulsionale, fiind vorba precum ştim, de pulsiunile de viaţa şi pulsiunile de moarte. În prima sa topică, Freud a negat, şi pe buna dreptate, existenţa timpului în inconştient. În a doua sa teorie, în cadrul dezvoltării stadiale, a explicat istoricitatea şi temporalitatea psihică prin fenomenologia sintetizatoare sau distructivă a Erosului şi Thanatosului, astfel: întrucât pulsiunea de viaţă se manifestă prin succesiunea “unităţilor” psihice sau a stadiilor, fiecare stadiu diferenţiindu-se de un altul prin “gradualitate”, şi nu calitativ, putem afirma că această pulsiune imprimă o mişcare direcţionată, evolutivă, continând în ea temporalitatea. Ea integrează anterioritatea în posterioritate fiind terenul cauzalităţii psihice şi al istoricităţii. Erosul conservă în timp formaţiunile psihice, determină unitatea acestora. Iată de ce, în cazurile psihopatologice, prin suprainvestirea libidinală a acestei auto-conservări, pacienţii îşi blochează evoluţia prin acte repetitive, repetiţia fiind opusul istoricitaţii.
Dacă pulsiunea de viaţă dinamizează evoluţia, temporalitatea şi istoricitatea psihică, pulsiunea de moarte (thanatosul) este cea care ne reîntoarce la un stadiu din ce în ce mai primitiv, chiar anorganic al existenţei. Este o întoarcere la un timp originar , este o abolire a istoriei proprii, este o oprire a timpului în loc: o miscare regresivă continuă sau discontinuă care parcurge toate stadiile de evoluţie anterioară, create prin pulsiune de viaţă.
Această regresie într-un timp şi-într-un spaţiu interior ste o dezimplicare pulsională şi atunci temporalitatea şi istoricitatea obiectivă se dizolvă treptat, deoarece are loc scăderea libidoului obiectal (care este motorul formării stadiilor psihice). În situaţia opusă, a deplasării masive a libidoului spre polul obiectal, suntem martorii accelerării timpului şi istoriei psihice.
Aceste fenomene sunt întâlnite de psihanalişti în visele pacienţilor, în deliruri, în ideaţia şi ritualurile obsesionale, în amnezia isterică, la persoanele narcisice sau paranoice etc. Visele şi tulburările psihice care aduc elemente din inconştient în planul conştient, ne confruntă cu un timp paradoxal, o catacronie şi nu o sincro-diacronie, cu o situare în afara timpului măsurabil (în cazul structurilor schizoide) sau cu prea mare dependenţa de acesta (în cazul structurilor paranoide). O oră poate fi doar o oră şi nimic altceva sau poate avea dimensiunea interioară a unui gol, a unui abis. O hiperrealitate sau o a-realitate temporală, în care cuvântul şi cifra capătă sensuri diferite.
Acest aspect paradoxal al timpului în special în cadrul viselor, la anumiţi nevrotici şi la psihotici îl regăsim detaliat de Jaques Cain în lucrarea Timp şi psihanaliză, din care cităm :Timpul, în absenta măsurii sale capătă o dimensiune diferită, apropiată de eternitate, de inconştient, în cazul viselor sau psihozelor. Suntem acum pregatiţi să răspundem unui pacient la întrebarea : “ce devine timpul, noaptea pe cadranul solar?”, prin care el ar dori să ştie unde se află timpul atunci când el doarme şi este cuprins de vise?.
Elaborarea secundară a pacientului psihotic, ultima sa apărare şi ultima sa construcţie în evoluţia psihică ce-i permite să supravieţuiască, are evident ca punct de referinţă, tot timpul. Scenariul dintr-un discurs, dintr-un delir sau scena unui vis se înscriu într-o anumită durată, dar care nu este diacronică. Inconştientul nu cunoşte timpul dacă cineva poate afirma că “s-a născut cu zece ani înainte de naşterea părinţilor săi”. Catacronia în vise şi în cazul tulburărilor psihice exprimă scindarea, fragmentarea temporală. Există timpuri diferite ce corespund activităţii conştiente şi activitaţii înconştiente: de la timpul paradisiac, mitic, la timpul micii copilării şi până la timpul prezent. Ceea ce în conştient este măsurabil în inconştient devine un amestec de timpi, cu semnificaţie subiectivă. Mişcările inconştientului au tendinţa “să se producă potrivit atemporalităţii şi capacităţii de fantasmare proprie inconştientului” (Freud).
Disconfortul în cultură, datorat conflictelor interioare între două dorinţe irealizabile simultan duce la nevroze, perversiuni sau creaţii culturale şi cuvinte de spirit, ne spunea Freud. Nevroza implică o regresie a libidoului la un moment anterior, într-un anumit stadiu, acolo unde există puncte de fixaţie. Freud consideră benefică apariţia simptomelor, în sensul că ele pot fi soluţionate şi pleacă, prin analiză, în căutarea izvoarelor istoriei psihice, încercând să o reconstituie. Iar acest proces de reconstrucţie prin deconstrucţie, de căutare în temporal şi atemporal, este tot o problemă de timp. Deoarece refacerea memoriei este de fapt o descoperire a elementelor din inconştient, iar “totul se petrece ca şi cum s-ar despuia nişte arhive ţinute în perfectă ordine”.
Oricât de vag, de absurd, de incoerent pare a fi conţinutul manifest al unui vis, conţinutul latent, ascuns, inconştient, are logica sa proprie, cu atât mai mult cu cât uneori visul pare a fi real, scenariul visului pare a avea o autenticitate prin faptul ca noi suntem prezenţi acolo.
“Confortul” eului în timpul său prezent este posibil atunci când amintirile, reminiscenţele, reziduurile sunt identificate, conştientizate şi adaptate la un obiectiv real. Bi-temporalitatea conştient-inconştient trebuie să poată permite o desfăşurare a vieţii psihice în sens constructiv. Această dualitate temporală duce la alte cupluri funcţionale: angoasă-plăcere, fantasmă-delir, viaţă-moarte. Acest dublu implică insă şi o balansare, o alternanţă între cei doi poli care-l formează, o dinamică proprie.
Să ne oprim “câteva clipe” asupra timpului pentru plăcere şi timpului pentru angoasă. Dacă angoasa este timpul plătit pentru plăcere, cronologia, succesiunea acestora este oarecum banală. Cu atât mai mult cu cât uneori (în elaborarea secundară, în masochism, în isterie) cele două devin simultane. Aceste două timpuri se confundă şi crează paradoxul. Ceea ce provoacă plăcerea (prin excitaţie libidinală), se transformă la isteric în dezgust. Ceea ce provoacă durere, la masochist provoacă, simultan, plăcere. Dacă angoasa, aşa cum o descrie Freud, ia locul unei plăceri care nu şi-a găsit modalitatea de manifestare, atunci simultaneitatea, paradoxală pentru unii, angoasa-plăcere devine comprehensibilă. În Inhibiţie, simptom şi angoasă, Freud face remarcat faptul că angoasa, care-şi are originea în Eu, creează refularea în faţa unui pericol care, eventual, repetă o situaţie anterioară. Şi astfel, pericolul poate fi depăşit. Dacă luăm în considerare şi faptul că angoasa şi neplăcerea sunt opuse, totuşi, plăcerii, atunci simultaneitatea angoasă-placere devine manifestă atunci când este vorba de fragilităţi ale Eului, când principiul plăcerii – “gardianul vieţii noastre psihice” – este paralizat.
Ambivalenţa angoasă-plăcere ne conduce la altă simultaneitate posibilă: dragoste-ură faţă de acelaşi obiect investit libidinal (cazul regresiei la stadiu sadic-anal). E ca şi cum, în acelaşi moment şi faţă de acelaşi obiect, coexistă plăcerea şi neplăcerea. Acest caracter simultan al afectelor contradictorii nu este conştientizat de subiect, dar îi dirijează viaţa psihică, în toate manifestările ei. Şi dacă ne amintim că, în lumina concepţiei freudiene, plăcerea reprezintă în plan conştient reducerea tensiunii pulsionale, iar neplăcerea amplificarea acesteia, ne putem da seama de conflictele interioare, afective, la care este supusă o persoană atunci când trăieşte, simultan, “un timp al plăcerii” şi “un timp al neplăcerii”. Este o erotizare a timpului asupra căreia Freud s-a oprit şi în Viitorul unei iluzii:
„Libidoul urmează calea trebuinţelor narcisice şi se fixează la obiectele care asigură satisfacerea acestora. În felul acesta mama, care îi potoleşte foamea, devine primul obiect al dragostei copilului şi, desigur, şi prima apărare împotriva primejdiilor nedeterminate care îl ameninţă în lumea din afară, prima protecţie împotriva angoasei, dacă ne este permis să ne exprimăm astfel. În funcţia aceasta mama este mai curând înlocuită de tată, care este mai puternic, şi el îşi va păstra funcţia pe parcursul întregii copilării. Relaţia cu tatăl este însă afectată de o ambivalenţă specifică. Tatăl însuşi reprezintă un pericol, poate în virtutea relaţiei anterioare cu mama.”
Această întoarcere la un timp al copilăriei, la relaţia fuzională mamă-copil-tată a fost necesară pentru a înţelege mai bine că orice regresie poate avea un beneficiu: calea spre progres, în măsura în care amintirile refulate sau reprimate în inconstient revin, fără conflicte, în conştient.
Re-petiţia (pare a fi asemănătoare cu o re-creare a unei satisfacţii libidinale) în prezent a unor acte, gesturi stereotipale, cuvinte, a unor scenarii situaţionale sau re-trăirea în cadrul analitic a evenimentelor traumatizante este o integrare a unui timp trecut într-un moment actual.
Şi pentru că am intrat pe tărâmul cadrului analitic, cum să nu ne oprim asupra unui element fundamental din setting-ul psihanalitic: timpul. Aici, mai mult ca oriunde probabil, timpul are o multitudine de aspecte: începutul şi sfârşitul analizei, durata ei, periodicitatea şedinţelor, timpul limitat (45 de minute) al fiecărei şedinţe, care se desfăşoară în aceleaşi zile la aceleaşi ore, timp de câţiva ani – toate aceste aspecte obiective (cred că acum vă întrebaţi ce rost au) se interferează la rândul lor cu aspecte subiective: istoria personală a analizantului, timpul trecut readus în prezentul şedinţelor, atemporalitatea inconştientului analizantului care se alătură celei proprii analistului (dacă ţinem cont de faptul că relaţia analist-analizant este transferenţială, este o comunicare între două personalităţi diferite, între două inconştienturi).
Acest timp pentru doi, care cuprinde în el alţi doi timpi (al analizantului şi al analistului), măsurat cu exactitate, are efecte diferite asupra timpului psihic al subiectului. El se dilată sau se condensează, de fiecare dată diferit, în funcţie de amploarea trăirilor, rememorarea trecutului, gradul regresiei şi relaţia transferenţială. Este un timp al cuvintelor analizantului, al interpretărilor analistului: cuvinte care duc în timp, care aduc din timp şi ancorează rămăşiţele zilelor. Este un timp al tăcerilor-tăcerea analistului lângă tăcerea analizantului, atât de diferite, poate, ca semnificaţie; tăceri care umplu sau care creează un gol între canapea şi fotoliu.
Cei doi parteneri ai cuplului analitic se confruntă cu realitatea temporală impusă de exingenţele cadrului analitic. Dar tot aici, în acest cadru, există cealaltă realitate temporală – interioară, dinamizată de pulsiuni, de dorinţe, de fantasme, de vise, de simptome. Acest timp real şi ireal este vegheat de analist în derularea sa, în curgerea sa dinspre interior spre exterior, iar “vindecarea prin cuvânt” devine o victorie a pulsiunii de moarte. Energia psihică, eliberată de rigidizări, inhibiţii şi simptome, devine restauratoare, constructivă şi creativă.
Există un timp pentru fiecare din noi când simţim necesitatea vitală a unei căutări interioare, spre un Sine adesea nevăzut şi uitat, adesea “îngropat” în ceasurile de altădată, într-o istorie pe care nu o mai putem reprezenta, dar o putem fantasma pentru a mai supravieţui “un anotimp, un an, un timp”. Timpul mort sau timpul pierdut stă sub tridentul pulsiunii de moarte. Timpul bucuriei şi al creaţiei, al spiritului propovăduieşte viaţa. De la acel “a avea timp” la “a fi timp” este un pas interior şi o transformare pe care cura psihanalitică ne-o poate aduce într-un final, dacă avem curajul să ne confruntăm cu umbrele şi tenebrele din noi.