o metapsihologie a relaţiei tată-fiu
în corespondenţa lui Franz Kafka pentru tatăl său
Motto:„…orice scriitor are relaţii conflictuale cu scriitura sa. Există însă şi unii care au curajul să dezvăluie conflictul,înfruntându-şi duşmanul într-o singură luptă,deoarece scriitura lor are ca prim obiect viaţa psihică(inconştientă) însăşi. Este ceva pe viaţă şi pe moarte.Inutil să vă spun cine este învingătorul în această luptă.”Andre Green, La Lettre et la Mort, p. 61
În vara anului 1908, respectiv la 12 ani după moartea tatălui său, survenită pe 23 oct. 1896, prefaţând a doua ediţie a Interpretării viselor, Freud scria: „[Această carte este ] un fragment din autoanaliza mea, reacţia mea la moartea tatălui, evenimentul cel mai important, pierderea cea mai sfâşietoare din viaţa unui om.”
Importanţa tatălui în viaţa noastră psihică şi în scriitură îşi află punctul de ancorare în reflecţiile mele psihanalitice, atât teoretice cât şi clinice, şi se regăseşte şi astăzi în cuvintele vii ale lui Franz Kafka pentru tatăl său – cuvinte externalizate, scrise, dar niciodată primite de destinatarul lor.
Scrisoare-confesiune redactată ca o operaţie pe cord deschis, dar niciodată atingând inima tatălui, această scriitură vie – în sensul dat de André Green „discursului viu”, este o mărturie a unei introspecţii, a unei explorări, a unei autoanalize profunde făcute de Kafka, în anul 1919, când era deja cuprins de o maladie gravă, mortală. Viaţă şi moarte aflate la limita unei depresii fundamentale, plonjat într-un proces interior greu, aspru, într-o Judecată „de acum şi aici”, dură şi crudă — toate acestea pe marginea unui imperativ de a se confesa, culpabilitatea atroce aflându-se continuu în avanscenă.
Neliniştit şi suferind, căutând cauzele interne ale stării sale de detresă, al unui profund rău de a fi, Kafka îşi începe Scrisoarea prin întrebări exploratoare, într-un spaţiu şi un timp psihic invadate de angoasă de aneantizare şi cădere fără sfârşit:
„m-ai întrebat recent de ce pretind că mă tem de tine. ca de obicei, nu am ştiut să îţi răspund nimic… grandoarea răspunsului depăşeşte cu mult mai mult memoria şi înţelegerea mea”; „am fugit de tine dintotdeauna, pentru a găsi refugiu în camera mea, lângă cărţile mele, pe lângă prietenii mei nebuni sau ideile mele extravagante: nu ţi-am vorbit niciodată cu inima larg deschisă, nu am mers niciodată la templu să te regăsesc, nu am fost niciodată să te văd la Franzensbad, în general, nu am avut niciodată spirit de familie.”
La Kafka, vinovăţia persecutorie se manifestă prin autoreproşuri depresive, stări de apatie, resentimente, indiferenţă, apăsare, umilire, regret, angoasă, mâhnire, pierderea stimei de sine, atitudini autopunitive şi conduită masochistă în toate relaţiile, pe pattern-ul relaţiei cu tatăl. Autoreproşurile îl ajută să îşi ascundă culpabilitatea persecutorie profundă, a cărei origine se află în rădăcinile conflictuale infantile pre- şi oedipiene. Alteori, autoreproşurile iau forma reproşurilor aduse celuilalt: „îmi reproşezi răceala, ciudăţenia, ingratitudinea… ca şi cum aş fi singurul responsabil…”
Vinovăţia domină întreaga scrisoare. Este expresia ambivalenţei intense şi a eternei lupte între pulsiunile de viaţă şi pulsiunile de moarte, aici mortiferul primând. Kafka resimte paroxistic adesea iritabilitatea, furia, nefericirea, detresa, angoasa, agonia, tensiunea intrapsihică, ce provoacă stări de rău profunde, o suferinţă continuă: „lumea se afla împărţită în trei: una, cea în care trăiam ca un sclav, supus unor legi inventate doar pentru mine; o alta care mi-era infinit de îndepărtată, în care trăiai tu, preocupat să domneşti, să dai ordine şi să supui, şi te irita dacă nu erau urmate. O a treia, în fine, în care erau oamenii fericiţi, feriţi de ordine şi de supunere. Eram mereu copleşit de ruşine fiindcă, ori mă supuneam ordinelor tale, şi asta era evident ruşinos, fiindcă erau valabile doar pentru mine, fie te sfidam, şi era mai ruşinos, fiindcă oare cum să îmi permit eu să te sfidez; fie nu mă puteam supune fiindcă nu aveam forţa, apetitul, nici firea ta – şi aceasta era adevărata ruşine.”
Să ne reamintim că Freud distingea două origini ale sentimentului de vinovăţie: una fiind frica de autoritate, ce obliga la a renunţa la satisfacerea pulsională; a doua este frica de Supraeu, ce merge spre căutarea pedepsei, deoarece nu poţi ascunde de propriul Supraeu persistenţa dorinţelor interzise. În vinovăţie există un fel de „blestem” provenind din neputinţa trăită în faţa pierderii de obiect sau a vătămării obiectului. Culpabilitatea domină atunci întreaga viaţă pulsională, pentru că ea contribuie astfel la amplificarea masochismului.
Kafka se află mereu în căutarea vinovatului între el însuşi şi tatăl său, în această relaţie cvasi-anormală: „există ceva anormal între noi, ceva ce tu ai provocat, dar fără să fi fost vina ta.”; „din fotoliul tău, guvernai lumea. Părerea ta era justă, o alta era extravagantă, o nebunie, o ciudăţenie, anormală.”
Franz nu îşi poate accepta realmente tatăl ca tată, ca figură internă solidă, constructivă, ca obiect bun constant, fiindcă el, tatăl, este autoritatea demoniacă absolută, tiranul, cel care îl striveşte: „aş fi fost fericit să te fi avut prieten, şef, unchi, bunic, socru chiar. Dar ca tată, erai mult prea puternic pentru mine, cu atât mai mult cu cât fraţii mei muriseră de mici, că surorile mele se născuseră prea târziu şi, că, în consecinţă, a trebuit să suport singur primul şoc pentru care am fost mult prea fragil.”
Se descrie ca o fire slabă, fără încredere în el însuşi, fără speranţă, fără repere, fără dorinţe şi gânduri proprii, fără o viaţă a lui: „eram un copil fricos, ceea ce nu mă împiedica să fiu încăpăţânat.”; „doream să devin un băiat plin de forţă şi curaj.”, „tu nu mă încurajai decât în lucrurile care te priveau personal, atunci când sentimentul propriei tale valori era în cauză, fie că îl lezam, fie că era deja lezat.”
Legate de sentimentul de vinovăţie, sunt, pe tot parcursul scrisorii către tată, reproşurile, atât de specifice depresiei, pe care Kafka şi-o descrie de altfel. Orice remuşcare, reproş îşi are originea în stadiul agresiv-oral, canibalic (vezi şi canibalismul oral practicat de hoarda primitivă după moartea tatălui hoardei). Nevoia de a ingera corpul tatălui are o dublă motivaţie: pe de-o parte, e un mijloc de a se asigura de dispariţia lui pentru a atenua teama de represalii şi de pericolul ce l-ar constitui după moartea sa. Pe de altă parte, aceasta corespunde unei încercări de a se identifica, prin încorporare, cu aspectele admirate şi invidiate la tată.
Citind scrisoarea lui Kafka, mi-am amintit şi de cuvintele lui Pierre Fedida, din cartea sa Les Bienfaits de la Dépression (Binefacerile depresiei), şi anume: „Omul deprimat este un copil strivit de un tată atotputernic. Angoasele de moarte în depresie pot fi atât de intense încât pot fixa viaţa psihică, iar masivitatea rigidităţii este echivalentă cu « a fi un mort nemuritor într-o angoasă de moarte »”. Iată cum descrie însuşi Kafka acest sentiment de a fi strivit:
„eram deja strivit prin simpla existenţă a corpului tău”; „eu slab, costeliv, pipernicit – tu, puternic, mare, solid… erai pentru mine măsura tuturor lucrurilor; eram disperat – tu nu îmi vedeai suferinţa…”; „s-ar fi putut spune că mă puteai face praf şi că nu mai rămânea nimic din mine”; „eram intens comprimat/redus de tine în tot ce presupunea gândirea mea, şi îndeosebi acolo unde nu se acorda cu a ta.”
Experienţa stării depresive a lui Kafka se poate sintetiza într-o singură senzaţie: aceea de aneantizare. Care se apropie mai degrabă de o imobilizare, împietrire, o neputinţă de a mai resimţi mişcările vieţii interne şi exterioare, o abolire a oricărei dorinţe, a oricărei reverii. Gândirea, acţiunea şi limbajul păreau masificate de o violenţă a vidului. Vidul ce nu se mai umple, cum golul. Vidul este vid şi atât. Nu mai avea plăcere şi interes pentru nimic, era incapabil de a mai face indiferent ce. O tristeţe aproape detaşată, fără afect. Un fel de dez-umanizare, la limită. Şi o aneantizare a viului uman. „în ochii mei căpătasei acel caracter enigmatic pe care îl au toţi tiranii, al căror drept nu se fondează pe gândire, ci pe propria lor persoană.”
Dincolo de orice sexualizare, regăsim aici figura tatălui hoardei primitive, care se prezintă deci ca alegorie a dorinţei, în sens freudian, a dorinţei de a capta, a prinde mirajul, enigmaticul. O astfel de figură trebuie ea însăşi privită ca un miraj teoretic dat pentru a fi risipit, pentru a permite astfel accesul nu atât la un tată specific, cât la un tată întotdeauna şi pentru totdeauna prezent pentru a-şi edicta legea. Tatăl autoritar, agresiv, interdictor, punitiv, absurd, dur şi nemilos este însă figura dominantă în scrisoarea lui Kafka, deşi regăsim şi pasaje în care Franz recunoaşte calităţile, momentele şi faptele bune, cel puţin din nevoia sa de idealizare sau de a păstra în lumea sa internă un obiect patern bun:
„tu chiar eşti, în profunzime, un om bun şi tandru… dar nu orice copil are perseverenţa şi curajul să caute cât timp este necesar pentru a ajunge la bunătatea ta. Nu îi poţi trata pe copii după cum ţi-e firea, adică recurgând la forţă, certuri, furie…”„persoana ta era autoritară şi atât, decepţiile copiilor nu erau decepţii obişnuite, ci loveau direct în inimă…”„pentru copilul care eram, tot ce îmi urlai era ca un ordin ceresc, nu voi uita niciodată, asta va rămâne pentru mine mijlocul cel mai important de care voi dispune vreodată pentru a judeca lumea, şi înainte de toate de a mă judeca pe mine, iar din acest punct de vedere, tu ai eşuat…”„vocea asta joasă, hârâită şi înfricoşătoare, ce exprimă furie şi condamnare definitivă, mă face să tremur şi astăzi ca în copilărie, pentru că sentimentul de vinovăţie exclusivă resimţit de copil este înlocuit în parte de o anume recunoaştere a suferinţei noastre, a amândurora.”
Obiectul patern bun nu poate fi păstrat fără riscuri, deoarece interiorul este resimţit ca un loc periculos şi otrăvit în care obiectul bun ar putea fi ucis. Este situaţia când Eul se identifică complet cu obiectele interiorizate şi percepe, simultan, propria neputinţă de a le proteja de obiectele interne persecutoare, şi de Sine (pulsiuni distructive). După cum afirma şi Abraham, aneantizarea şi expulzia obiectului — caracteristici ale primului stadiu anal de dezvoltare psihosexuală — inaugurează mecanismul depresiv. Aici se asociază şi un alt mecanism: repararea adusă obiectului (v. Melanie Klein), aşa cum încearcă — fără reuşită — şi Kafka. Eul se simte constrâns, prin identificarea cu obiectul bun, să îl repare, din cauza tuturor atacurilor sadice pe care le-a îndreptat împotriva acestui obiect. Fiecare rană fantasmată adusă de copil părinţilor săi (prin ură sau prin autoapărare), fiecare act de violenţă comis de un obiect împotriva celuilalt, se va petrece, simultan, în afara Eului şi în Eu. Excesul sadismului său şi excesul de angoasă vor frâna progresul în dezvoltarea psihică. Şi nu doar violenţa incontrolabilă a urii subiectului îl pune în pericol pe obiect, ci şi violenţa iubirii sale. Fiindcă, la acest stadiu, a iubi un obiect şi a-l devora (distruge prin devorare) sunt echivalente.
Este probabil şi motivul pentru care Kafka nu poate accepta ca tatăl să fie obiect bun, fiindcă asta ar presupune că trebuie şi chiar poate să îl iubească. A-l iubi, înseamnă a fi ca el sau a fi ataşat de el prin iubire. Dar ura şi dorinţele de moarte faţă de tată îl împiedică. Mai mult, iubirea de tată ar amplifica şi mai mult vinovăţia. Câteva din amintirile lui Kafka sunt grăitoare în acest sens:
„într-o noapte nu mai încetam să plâng şi să cer apă, nu neapărat fiindcă mi-era sete, ci cumva pentru a vă irita, cumva pentru a mă distra. Ameninţările violente, repetate de multe ori, au rămas fără efect, tu m-ai scos din pat, m-ai dus pe pawlatsche şi m-ai lăsat un timp singur, în pijama, în picioare, în faţa uşii închise… asta a fost de ajuns pentru a mă supune, dar interior mi-a produs un mare prejudiciu.” – anume sentimentul de a nu mai valora nimic, sentimentul propriei nulităţi.
O altă amintire: „în timpul unei grave maladii a mamei, când te ţineai de bibliotecă, zguduit de hohote de plâns; sau chiar în timpul bolii mele, când intrai încet în camera lui Ottla să mă vezi, rămâneai în prag, întinzând gâtul pentru a mă zări în pat şi te limitai să mă saluţi cu mâna, percepând epuizarea mea. În asemenea momente, mă culcam şi plângeam de fericire, şi plâng şi acum când scriu.” (…) „aceste impresii plăcute nu au avut alt rezultat decât să îmi crească sentimentul de culpabilitate şi să îmi facă lumea şi mai de neînţeles.”
În „O nevroză diabolică din secolul al XVII-lea” (1923), Freud afirma: „Plecând de la istoria secretă a individului, pe care analiza o pune în lumină, noi ştim de asemenea că relaţia cu tatăl era fără îndoială încă de la început (…) ambivalentă, respectiv că ea cuprinde în ea cele două mişcări afective opuse, nu doar mişcarea de supunere tandră, ci şi mişcarea de respingere ostilă.”Ambivalenţa intensă, frica de castrare, imposibilul ataşament tandru vor apăsa greu peste acest fiu rebel, care se va lăsa invadat de pulsiuni distructive, anihilante, după cum o mărturiseşte:
„eram creatura oribilă, trişorul care se simţea vinovat şi care, din cauza nulităţii lui, era incapabil să obţină ceva, chiar şi lucrurile la care considera că are dreptul, altfel decât pe căi lăturalnice.” „te vedeam şi te auzeam strigând, înjurând, revărsându-ţi furia cu o violenţă care, aşa cum credeam pe atunci, trebuie să fi fost fără asemănare în lumea asta. Iar asta era valabil nu numai pentru injurii, ci şi pentru tirania pe care o manifestai.”
Uneori, Franz căuta refugiu lângă mama sa, dar ea nu era acolo pentru el şi pentru fraţii săi, era atât de dominată de iubirea şi devotamentul faţă de soţul său, încât era absentă psihic, sufleteşte din viaţa copiilor săi. Franz o iubea, o adora, dar totodată o căuta fără să o găsească. „Nefericitele întâlniri” între tată şi fiu erau însoţite de absenţa sufletească a mamei. Şi atunci, fiul ce soluţie să găsească?
„ne puteam refugia oricând lângă ea, dar şi asta era tot din cauza ta. Ea te iubea prea mult şi ţi-era prea fidel devotată pentru a putea reprezenta o putere spirituală independentă în lupta dusă de copil. Situaţia mamei în familie era dureroasă şi extenuantă; suferinţele o făceau să se afle mereu la mijloc între tine şi noi.”
Solitudinea lui Kafka, solitudinea Eului său deprimat este absolută, dar ea îi serveşte la a se apăra împotriva unei dorinţe teribile de moarte. El caută soluţii disperate printr-un discurs încărcat de un ideal imaginar sau prin hotărârea de a scăpa de tot, ca şi cum viaţa ar putea renaşte doar printr-o reverie omnipotentă. Dar Franz trăieşte paradoxul: nu putem fugi de noi înşine – poate doar cu preţul unei maladii profundă:
„între tine şi mine, nu era o luptă reală; eram la capătul forţelor; singurul rezultat era fuga mea, amărăciunea mea, tristeţea mea, lupta mea interioară; „mă transformam într-un copil încăpăţânat, neatent, nesupus, visând întotdeauna la un mijloc de evadare – o fugă interioară cel mai adesea.”; „recurgând la glume, la lucruri serioase, la iubire, la ură, la obstinaţie, la dezvăluire, la sentimentul de culpabilitate, dezbăteam pe larg, cu toate forţele minţii şi inimii, acest proces dintre tine şi noi, proces în care tu pretindeai în continuu că eşti judecătorul.”
Kafka vorbeşte şi despre hemoragia sa narcisică, de o vulnerabilitate teribilă, de care este conştient dar, totodată, în faţa ei simţindu-se complet neputincios. Cruzimea Supraeului său, tirania Idealului Eului, deficienţa stimei de sine şi incompletitudinea narcisică se prezintă astfel în economia aceasta depresivă ca fiind riguros complementare. Relaţia obiectală rămâne foarte fragilă, iar în registrul anaclitic se fondează pe reprezentări interne şi mentalizări precare, impulsionând spre comportament, spre a acţiona (agir), spre trecere la act, spre manipulări pentru a atenua angoasa de pierdere a obiectului, de pierdere de sine.
„autoaprecierea mea era mult mai dependentă de tine, decât de orice altă persoană, sau, de exemplu, de un succes exterior. Succesul nu era decât o satisfacţie de moment, nimic mai mult, dar, pe de altă parte, ponderea ta atârna tot mai greu.” „mi-am pierdut toată încrederea în propriile mele fapte. Devenisem instabil, nehotărât. Cu cât înaintam în vârstă, cu atât creştea materialul pe care mi-l puteai opune ca dovadă a micimii mele.”
Dacă hemoragia narcisică ajunge la pierderea obiectului, trăită ca pierdere a unei părţi din sine, aşa cum o resimte Kafka, atunci survine adevărata depresie, pe versantul ei narcisic-limită, respectiv: rană narcisică — angoasă de pierdere a obiectului — Idealul Eului — pierderea stimei de sine, a propriei valori — depresie-limită. Prin prăbuşirea depresivă se evită spargerea/colapsul Eului; angoasele şi apărările primitive intră atunci în joc. Dacă şi aceste apărări eşuează, evoluţia merge spre confuzie melancolică cu obiectul pierdut în interiorul unui psihism spart sau chiar spre atitudine suicidară, confuzie cu corpul pierdut al celuilalt.
În Scrisoarea lui Franz Kafka regăsim şi filiaţia paternă imposibilă, o ruptură a filiaţiei, de fapt, un refuz din partea fiului de a fi, la rândul său, soţ şi tată, un refuz ce semnifică dorinţa sa de a anihila în el însuşi figura paternă, de a nu face din tatăl său bunic, de a nu face din sine însuşi un tată ca tatăl său, de a nu accepta transmiterea intergeneraţională, viaţa dată moştenire. Un fel de, am spune, preluând metafora lui Serge Lebovici, creangă ruptă definitiv din arborele vieţii lui Kafka. În acest fel, Franz se poate răzbuna pe tatăl său, dar, totodată, se apără de „legea talionului”, dacă ar fi avut vreodată un fiu:
„după o credinţă comună, frica de căsătorie provine din teama că vei avea copii care te-ar face să plăteşti mai târziu pentru ura pe care ai simţit-o tu faţă de părinţii tăi. Nu cred că asta a jucat vreun rol important în cazul meu. Şi totuşi, mărturisesc că un fiu ca mine, mut, apatic, sec, degenerat, mi-ar fi insuportabil, probabil că, neavând altă posibilitate, aş fugi, aş emigra, aşa cum ai vrut să faci şi tu într-o zi din cauza căsătoriei mele.” „Nu vreau să fiu un obstacol în calea fericirii tale, mai mult, nu vreau ca copilul meu să îmi aducă vreodată un asemenea reproş.”
Franz îşi acuză tatăl de eşecurile sale în căsătorie, ca de toate celelalte eşecuri: „mariajele mele au dat naştere la cea mai mare, cea mai promiţătoare încercări de eliberare; e-adevărat că apoi, grandiosul eşec ar fi fost pe măsura efortului… ai contribuit la eşecul mariajelor mele ca la toate celelalte insuccese.”; „relaţiile mele cu tine erau deosebit de nefericite, nu puteam să îmi obţin independenţa decât având cât mai puţin legătură cu tine; căsătoria este actul cel mai important, cel care garantează independenţa cea mai respectabilă, dar este şi cel mai strâns legat de tine.”
Ştim că intrarea subiectului în inter/transgeneraţional se referă şi la sacrificiul tatălui, un tată care este, în acelaşi timp, figurarea vieţii, a unui nume, a unei filiaţii. Şi de asemenea că dinamica transgeneraţională implică un masiv material inconştient perlaborat în negativ. În acest sens, Jean Cournut vorbea despre travaliul negativului în transmiterea psihică dintre generaţii; Sibony – ceea ce se transmite este ne-spusul; Kaes – se transmite tot ceea ce înseamnă suferinţă; prin urmare, un ne-ştiut, ne-gândit, un ne-spus, un doliu neîmplinit, un secret, un ceva prea greu, prea ruşinos, un non-obiect, o absenţă, un refuz. Ca şi în transmiterea sentimentului de filiaţie, sentimentul de a fi integrat, de a aparţine unei filiaţii ar ţine, după Bernard Golse, atât de ceea ce cunoaştem obiectiv despre această genealogie, cât şi de ceea ce este necunoscut şi transmis, cumva prin mijloace „ne-spuse”, „ca şi cum filiaţia ar veni astfel din golurile şi lacunele aflate în cuvântul/discursul celuilalt” – cum îi scria şi Franz tatălui său: „de foarte timpuriu, totuşi, mi-ai interzis să iau cuvântul… în prezenţa ta nu puteam nici gândi, nici vorbi… mi-am pierdut utilizarea cuvântului.”
Pentru Kafka, a avea un tată este aproape un blestem. A fi tată este imposibil. A fi viu, psihic viu, înseamnă a se îndepărta cât mai mult de filiaţia sa paternă, a se rupe de ea, chiar şi cu preţul prăbuşirii sale depresive. Adevărul intern, adevărul lumii sale psihice, este scris şi în ultima frază din scrisoarea adresată tatălui:
„îmi pare că ajungem, mai presus de orice, la un rezultat destul de apropiat de un adevăr, care ne linişteşte puţin, şi ne face amândurora şi viaţa, şi moartea mai uşoare.”
Pentru a conchide, aş spune că nu am dorit aici, astăzi, o critică analitică a scrisorii lui Kafka pentru tatăl său, ci doar să expun câteva reflecţii psihanalitice despre relaţia tată – fiu, aşa cum este înfăţişată în această scriitură. În acest sens, fac o legătură şi cu o bună afirmaţie a lui Andre Green, din cartea sa La Lettre et la Mort, capitolul „Ecriture et vie psychique”:
„Esenţial este că scriitura, în exerciţiul ei, prin misterul pe care îl transmite, prin miracolul care emană, trebuie să fie protejată, aş spune nu atât de patologizarea propriu-zisă, cât de orice analiză psihică ce ar decortica ceea ce ea [analiza] consideră a fi montura scriiturii.”