Le champ psychosomatique, scrisă de Jacques Cain şi tradusă sub egida Editurii Trei cu titlul Psihanaliză şi psihosomatică, este o carte care surprinde, am putea spune, nu atât la nivel de mirare, cât la cel al curiozităţii, al dorinţei de cunoaştere. Şi aceasta deoarece apropierea de „soma”, nu doar teoretică, ci prin cercetării şi studii comparative în psihosomatică şi psihanaliză, ni-l dezvăluie pe Jacques Cain printr-o rigoare, concreteţe şi empirie specifice unui domeniu abordat cu precădere de neurofiziologie, biologie, ştiinţe medicale, farmacologie.
Trecerea de la psihanaliză la psihosomatică nu este realizată printr-un hiatus, pentru că la Cain raportul corp-suflet-spirit nu este doar teoretic şi artificial, ci fizicul şi psihicul se regăsesc dincolo de orice dualism. A scris articole şi studii despre “jocul dublu” al terapiei analitice, a scris despre teoria şi practica psihanalitică, despre “fantasme, deliruri şi mituri”, despre timpul în psihanaliză, despre muzică şi Freud. A scris despre eul şi corpul dezvrăjit, despre corpul în suferinţă, dar şi despre simptomatologia psihicului şi corpului.
Cartea pe care o prezentăm nu implică, însă, o paralelă între psihanaliză şi psihosomatică, ci surprinde corpul ca fiind loc de expresie a unei suferinţe psihice, cu o etiologie atât în datul genetic, cât şi în funcţionalitatea aparatului psihic. Simptomul psihosomatic, remarcă J. Cain, are şi el un sens, precum simptomul nevrotic, atât timp cât pune în discuţie realul, cât are o valoare fantasmatică şi cât poate fi cuprins într-o anume nosografie. Dar formarea unui simptom somatic are o cauzalitate în afara oricărei linearităţi, susţinută în încercarea lui Cain de a defini psihosomatică, după ce parcurge evoluţia în timp a conceptului.
Întrebându-se asupra maladiilor psihosomatice, Cain exemplifică trei cazuri: pancreatitele (pancreasul, organ „silenţios”, cum îl numeşte autorul), alergiile şi oboseala (ca boală în sine, nu ca fenomen general), selectând şi trăsăturile de personalitate sau tulburările psihice aferenţe acestora. Astfel, aflăm că tabloul manifestărilor psihice ale pancreatitelor este „colorat” cu tulburări mentale (confuzii), dezorientare spaţiotemporală şi agitaţie psihomotorie. Depresia şi ipohondria care apar în cancerul pancreasului, de exemplu, inadaptabilitatea şi instabilitatea, nevrotismul, obsesionalitatea caracteristică bolnavilor cu pancreatita cronică, chiar puseurile delirante de tip schizoid, sunt elemente abordate dintr-o perspectivă psihosomatică, cu atât mai mult cu cât Cain ne spune că “pancreasul este un organ ignorat de subiect, în afară limbajului său curent”. Citind mai departe, înţelegem că tulburarea psihosomatică pare să scape domeniului simbolic, fantasmei şi să se instaleze într-o disponibilitate şi vulnerabilitate organică. Luând corpul ca mijloc de exprimare, boala psihosomatică dă impresia că pune realitatea în prin plan şi nu nevroză sau psihoză.
Dar Cain ne demonstrează prin studiile şi cercetările sale sau ale altor autori (şcoala americană, şcoala reflexologică, şcoala olandeză, cea italiană sau cea germană) faptul că alergiile sunt datorate secundar angoasei de separare, pierderii de obiect (în primul rând mama ca obiect primar). Astfel hiperemotivitatea, descărcarea emoţională excesivă poate provoca spontan o bronhoconstricţie şi o bronhosecreţie ce declanşează o criză asmatică. Studiul lui Cain se aprofundează cu corelaţia dintre alergie şi psihonevroză, astfel că el constată că un eveniment trăit de subiect ca un pericol grav determină un şoc emoţional şi un teren de imaturitate nervoasă, sensibilitate şi reacţii alergice. Reamintirea evenimentelor traumatizante mobilizează apărările alergice create de starea infecţioasă şi de cea emoţională, sindromul alergic fiind utilizat inconştient pentru a evita punerea în joc a proceselor psihice.
Soluţia propusă de autor este ridicarea apărărilor subiectului, graţie unei situaţii privilegiate de securitate, de transfer afectiv. Cain consideră că cercetarile psihosomatice, clinice, bazate pe teste, nu au dus la caracterul specific al personalitaţii bolnavului psihosomatic: boala psihosomatică poate fi înţeleasă funcţie de emoţie, de personalitatea structurată şi de conflictele intrapsihice.
E firesc să ne punem, însă, întrebarea: care este fundamentul psihodinamic al somatizărilor, de orice tip ar fi ele. Cain se opreşte cu precădere asupra alergiilor al căror fundament se dovedeşte a fi în plan intrapsihic, relaţia defectoasă mamă-copil: o mamă rejectivă, narcisică sau care doreşte un copil pe măsură fantasmelor sale, a satisfacţiilor pe care le aduce copilul. De aici, fie ambivalenţa fie separarea afectivă pe care un copil o resimte ca pe o respingere (constatări pe care le regăsim şi la Winnicott, Dolto, J. Andre, dar sub analiza relaţiilor de obiect). Apărarea prin somatic ne duce la un nivel de fixaţie prenatal, foarte vechi care se păstrează, scrie Cain, sistemul de relaţii, de obiect al alergiilor: “dacă istericul evită obiectul, la psihosomatic, subiectul şi obiectul sunt unul şi acelaşi, funcţionează până la identificare, iar orice separare este resimţită atât în plan psihic cât şi somatic”.
Analizând separarea şi respingerea, cu implicaţiile lor psihosomatice, Cain demonstrează că această relaţie este o dorinţă negativă, conştientă sau nu, pe care copilul o resimte amplificată în situaţia în care naşterea sa nu a fost dorită de mamă: “mâna mamei care ca supracompensare a dorinţei de abandon ţine copilul strâns de frica să nu-l piardă, poate fi o mână a cărei intenţie este, în fapt, separarea”, iar alergia este “vocea copilului” care nu tolerează pierderea mamei.
Oricât de simplu am trece noi peste oboseală, Cain ne semnalează că nu o putem ignora atâta timp cât se face simţită la nivelul trăirii printr-o lipsă de energie fizică şi psihică, totodată. Oboseala aceasta este însoţită de o senzaţie cenestezică, care cuprinde totalitatea corpului şi a spiritului, nu un organ intern, nu o simplă funcţie, este ca o senzaţie difuză, ce devine anxiogenă uneori, ca o depresie alteori. Cain consideră că oboseala nu este doar un simptom printre alte simptome în tabloul unei tulburări psihice sau fizice, iar aceasta se confirmă atunci când, spune el, în analiza vine un nevrotic a cărei stare copleşitoare de oboseală apare doar în anumite momente ale existenţei sale. Şi atunci se poate afirma că oboseala este doar un simplu simptom de conversie? Implică ea o activitate fantasmatică, aşa cum se întâmplă în cazul simptomului nevrotic? Dacă mecanismul conversiei este specific isteriei, nu toţi cei care sunt obosiţi sunt de structură isterică, cu atât mai mult este evident că în mecanismul conversiei este localizată o funcţie, un organ, o trecere în corp a elementelor care au fost simbolizate şi apoi refulate.
Continuând incursiunea psihanalistului prin „psyche” şi „soma”, demersul său se opreşte la legătura dintre simptomele somatice şi stările psihotice disociative. Cain deschide în acest spaţiu trei porţi: una asupra bolii somatice, una asupra nevrozei, şi a treia asupra psihozei, aceasta treime implicând în sine o anume articulaţie. Şi aici autorul argumentează cu cazuri clinice concrete şi ne referim acum la unul dintre ele care poate fi exemplar pentru concepţia sa. Este vorba despre o dinamică relaţională în care tulburările psihice apar la membrii aceleiaşi familii: când fiica intră într-o stare psihotică, mama reacţionează printr-o retico-colită hemoragică; când cel mai mic copil prezintă tulburări schizofrenice sângerarea mamei apare din nou. Se pare că atunci când un membru al familiei este tulburat, mama, nucleu central cu apărările sale obsesionale, reacţionează în corpul său. Fără îndoială că ea este cea mai obsesională dintre toţi pentru că nu se poate exprima prin limbaj şi nu poate delira la rândul său. E ca şi cum delirul apare în corp respingând ceva anume. Când un copil reacţionează psihotic, mama reacţionează psihosomatic.
Cain reflectează la natura acestei legături intime între disocierea psihotică şi boala psihosomatică, conchizând ca un stres emoţional depăşeşte afectele şi provoacă astfel o dezintegrare a pattern-urilor neuronale. Ca analist, se opreşte asupra relaţiei mamă-copil: „totul se petrece ca şi cum dincolo de comunicarea conştientă, ceea ce susţine intriga familială în plan afectiv este respingerea mamei” sau, altfel spus, mama nu poate accepta copilul bolnav. De aceea, ea nu face decât să-l menţină într-o stare de boală. Cităm: „ea nu poate trăi altfel decât suprimând succesiv copiii din anturajul său, unii morţi, alţii alienaţi. Dar, ca pedeapsă am putea spune, ea respinge copilul şi respinge din ea însuşi răul, prin colita hemoragică”.
Cain completează cu precizarea că în schizofrenie tulburarea trece prin discursul formulat, în timp ce, la bolnavul psihosomatic, ea rămâne înscrisă în corpul său. Dar şi la Cain rămâne un rest inexplicabil: anume, cauza exprimării diferite, psihice într-un caz, somatice în celălalt. Se încearcă totuşi o comprehensiune psihanalitică, prin concepţia conform căreia copilul dă naştere propriului său corp, generându-şi gândirea prin suferinţă: “Este foarte adevărat că satisfacţia pulsională, atât cât există ea, nu poate fi însoţită de nimic altceva decât de efectul propriei sale satisfaceri: ca din contra, suferinţa, prin lipsa de satisfacere pe care o conţine, nu poate fi suportată decât prin creaţia substitut, de exemplu gândirea sau conştientizarea locului unde ia naştere corpul”.
Regăsim în continuare o trihotomie (discutabilă?) corpul nevrotic, corpul psihotic şi corpul psihosomatic. Dacă primele două corpuri au fost adesea abordate psihanalitic, corpul psihosomatic este caracterizat – cel puţin în această lucrare – prin faptul că elementele care în trecutul subiectului au facilitat calea somatică, au fost depozitate, conservate în inconştient, într-o manieră diferită de cele care, elaborate sau simbolice, au fost refulate, formând astfel un capital psihic capabil de a deveni realitate în simptomele nevrotice. Se reface astfel, genetic, corelaţia dintre psihoză şi psihosomatică, două formaţiuni în care actul psihic întâlneşte actul corporal.
Ne luăm libertatea de a face un salt peste succesiunea capitolelor lăsând în finalul prezentării noastre privirea, durerea, timpul cainian. Şi asta pentru că ultimele capitole ale cărţii completează primele, „miezul” lucrării fiind oarecum diferenţiat de celelalte fragmente, atât ca subiect de dezbatere cât şi ca manieră de abordare. Prin urmare, ultima treime a cărţii este dedicată cercetării în psihosomatică şi nosografiei proprii acestui domeniu de studii.
În ciuda faptului că psihosomatica pare a fi doar o abordare teoretică, un ansamblu de reflexii sau studiu de caz, Jaques Cain ne prezintă în cartea de faţă un exemplu de protocol experimental care se pretinde a fi ştiinţific, cu metode experimentale. Sindromul ales pentru exemplificare este specific bolilor hepatice şi biliare. Nu descriem în protocolul experimental ceea ce se poate regăsi prin lectura capitolului Cercetarea în psihosomatică, ci ne rezumăm la reliefarea câtorva concluzii şi aspecte aplicative.
Relaţia dintre psihism, în sensul larg al termenului, şi reacţiile arborelui biliar au fost evidenţiate de cercetători încă de la începutul secolului. Se mai cunoşte şi faptul că unele boli vezicale sunt net organice, altele doar funcţionale, în timp ce altele combină aceste două tipuri de patologii (simultan sau consecutiv). Experimental s-a demonstrat că frica determină funcţionarea colică; anxietatea, teama, conflictele determină leziuni hemoragice; bucuria şi tristeţea cresc secreţia biliară, iar în timpul furiei secreţia biliară este în întregime înhibată. Mai mult, la litiazici se remarcă o tendinţa spre agresivitate, spre sentimente ostile; la dischinetici întâlnim adesea depresie, tulburări ale somnului, sub anxietate, iritabilitate.
Se mai constată, conform cercetărilor lui Cain faptul că, din punct de vedere dinamic, viaţa acestor bolnavi este marcată de o succesiune de eşecuri în toate domeniile, existenţa lor a fost continuu marcată de suferinţă, ei par a fi colecţionat traumele afective, trăite amplu, intens. Aproape toţi au fost în timpul copilăriei lor, dependenţi de cineva din anturaj, o persoană pe care au idealizat-o, şi – nu în ultimul rând – sexualitatea acestor subiecţi nu este pe deplin dezvoltată, femeile fiind chiar frigide. Toţi aceşti bolnavi sunt frustraţi, iar fiecare separare, despărţire este trăită ca o pierdere totală, atât a celuilalt, cât şi a unei părţi din sine.
Este evident din ceea ce am prezentat mai sus, că şi pe plan sentimental se poate dovedi influenţa stărilor şi trăirilor psihoafectice asupra funcţionării somatice. Dar Cain nu se mulţumeşte doar cu atât şi ne surprinde iar cu un studiu critic asupra cercetărilor din psihosomatică, reflexia sa referindu-se la semnificaţia unei cercetări:
„Verbul A CERCETA nu are în final nimic în comun cu tranzitivul sau şi în plus în domeniul nostru un anumit număr de caracteristici definesc într-un mod care pare foarte specific”.
Aspecte: pe de-o parte, plăcerea de a cerceta care în psihanaliză – nu? – este analizată ca atare în procesul analitic care o susţine; pe de altă parte, legătura profundă şi discontinuă care există între subiect şi obiect. Şi astfel, cercetarea nu se rezumă la a constata natura unui fenomen, ci implică un “dublu” într-un cadru analitic, care şi el devine subiect de interogaţie. La aceasta se adaugă, după cum ne confirmă Jacques Cain, faptul că investirea analistului este totală şi constantă, în timp ce a omului de ştiinţă este intermitentă şi parţială.
Analistul are libertatea de a reflecta şi interpreta „orice”, dar e condamnat să nu aibă dublă activitate, o dublă orientare sau o dublă implicaţie. De asemenea, cercetarea în psihanaliză nu implică scopuri externe, politice sau de natură pur socială. Ea implică cu precădere elucidarea relaţiei transfer-contratransfer, adică a înţelege ce se întâmplă cu subiectul şi obiectul în acest domeniu în care aceste două elemente nu pot fi luate decât împreună şi “elucidate la locul comun al fantasmelor lor”.
Cercetarea în psihanaliză se raportează la un continuum, chiar dacă verbul “a cerceta” are un aspect finit “care îl pune pe analist într-o dublă imagine reunită a lui Moise şi aceea a lui Leonardo da Vinci, acelea ale căror reprezentări ni le-a dat Freud “. O cercetare nu poate exista în afara unui cadru nosografic, fapt pentru care J.Cain realizează şi o reprezentare a nosografiei specifice câmpului psihosomatic.
Corpul la care se referă acesta este un corp erotizat, este integrat de subiect, este un corp care ţipă, suferă, sângerează, se bucură, iar singurele zone pe care le cunoaşte psihicul sunt cele erotizate. Cain ne aduce în prin plan faptul că „pacientul în analiză ne oferă secretele corpului său, dar prin aceasta nu ne încântă, desigur, medicina; niciodată un analist, oricare ar fi numărul analizanţilor pe care i-a urmărit, nu va fi capabil, plecând de la informaţiile pe care le-a putut primi, să cunoască ceea ce ne învaţă medicina şi este interesant de remarcat că anumiţi analişti au uitat în această privinţă că plângerea unui bolnav nu este în general că are cutare sau cutare boala, ci că simte cutare sau cutare indispoziţie sau ne face să înţelegem cutare sau cutare durere”.
Definind simptomul Laroussului şi Enciclopediei, Cain extinde conceptul printr-o concluzie personală: un simptom traduce o stare patologica, este echivalent cu o boala, este privit diacronic şi sincronic. Şi nu poate conchide acestea fără a trece în revistă diferenţierile dintre semnal, semn şi simptom, în medicina, în psihanaliză si în psihosomatică. În psihanaliză, de la Freud citire, „simptomul este indicele procesului morbid…semnul unei pulsiuni instinctuale, substitutul satisfacerii sale adecvate”. El este o satisfacere erotică, expresia unui mecanism de apărare şi un semn protector. Întrebarea care se pune în psihosomatică este: simptomul are un sens? Ea are, bineînţeles, două ramuri de răspuns:
afirmativă – simptomul psihosomatic, la fel ca cel nevrotic, are un sens, (<există mai întâi o semnificaţie psihoafectivă, există o specificitate, adică fiecare simptom are o determinare pur psihică>). Dinamic, simptomul psihosomatic este o manifestare datorată unor mecanisme de regresie şi de fixaţie, în care un rol esenţial îl are refularea;
negativă– simptomul psihosomatic nu are sens (la bolnavii psihosomatici se observă o absenţă a vieţii fantasmatice, o sărăcie a transferului, iar libidoul şi agresiunea sunt transformate într-o energie nediferenţiată; supraeul acestora este scindat în două părţi). Cain transgresează aceste răspunsuri şi consideră că orice simptom psihosomatic implică în manifestarea lui o bază reală, mereu prezentă; el este susţinut de o activitate fantasmatică înconştientă, care se exprimă nu prin cuvânt (ca la nevrotic sau în delirul psihoticului), ci prin act corporal şi este, în esenţa sa, “corporală şi primară”.
Mai mult, Cain constată că „asemenea activităţi fantasmatice sunt periculoase pentru economia eului care nu se poate simţi decât debardat, fără o apărare posibilă, de îndată ce percepe irumperea lor”. Plângerea corporală implică mai multe nivele: atât punctul zero al psihoticului, cât şi maximul de cantitate a transferului (unde se interferează cu simptomul isteric). Obiectualizarea şi activitatea fantasmatică trecută în act este, de asemenea, oscilantă în funcţie de localizarea simptomului organic, iar ceea ce caracterizează îndeosebi patologia psihosomatică este „jocul dublu” al noţiunilor de înăuntru şi în afară.
Simptomul, ne spune Cain, apare mai întâi ca o barieră corporală, drept ceva ce afectează corpul, apoi este trăit ca un corp străin (bolnavul şi boala lui, un alt dublu), ca ulterior să constatăm că orice simptom este, în fapt, o dublă barieră, în sensul că el protejează şi totodată permite o penetrare: „Astfel se întâmplă ca obsesia pe care ne-o prezintă cutare bolnav, cu paralizia isterică sau chiar, cu totul banal, cu angoasa lui. Dar la bolnavii noştri este vorba de bariere care reprezintă un mijloc de protecţie şi totodată o valoare relaţională; originalitatea lor este aici ca pun în discuţie corpul”.
Nu ne putem încheia prezentarea „câmpului psihosomaticii” din perspectiva psihanalistului Jacques Cain fără a privi (o privire oedipiană, narcisică sau orfeică?) un timp al corpului în durere. Privirea în psihosomatică, consideră autorul, are drept particularitate faptul că trece de la vizibil la invizibil, merge de la exterior la interior prin tot ceea ce poate da o imagistică a înăuntrului. Întâlnirea a două priviri este mai mult decât privirea unui subiect asupra celuilalt, ea oscilând între două forme: îl vedeam privindu-mă, mă vedeam privindu-l şi se termina cu mă vedeam privindu-mă. De aici erotizarea privirii şi cecitatea ei ca mecanism (isteric) de apărare, refuz al dorinţei de a privi obiectele interzise (întotdeauna un Oedip). Aici deja nu se mai deosebesc somaticul şi psihicul, ca entităţi separate, ci se face disjuncţia între două funcţii ale aceluiaşi organ: o funcţie pur perceptivă şi una erotizată.
Cain argumentează prin concepţia freudiană: „Corpul erotizat al altuia perceput prin privire se va constitui, deci, în calitate de obiect care doreşte; primele fantasme se vor elabora şi structura într-o manieră mult mai complexă prin urma mnezică ce succedă o asemenea încorporare a lumii obiectale”. Cain nu clasifică privirile prin clinica psihopatologică (ereutofobie, cecitate psihica, exhibiţionism, voyeurism), ci ne face să întelegem că prima privire asupra lumii este, înainte de toate, privirea asupra mamei (chiar asupra absenţei ei), dar şi reversul: privirea mamei asupra copilului care o priveşte (un alt dublu cainian). Şi, de aici, trecerea este simplă: dacă subiectul are un început şi un sfârşit, este în şi prin corpul său.
Momentul începutului (o privire deschisă asupra) şi momentul sfârşitului (o privire ce nu se mai deschide asupra) implică un timp conţinut în corpul nostru, un registru care implică dincolo de latura simbolică şi pe cea organică, vitală. Iar suferinţa corpului (melanj între durere, teamă, mortificare şi, uneori, plăcere) are în psihanaliză valoare temporală, dacă “răului” i se asociază simultan „starea de bine”. „A te simţi rău sau a-ţi fi rău, o suferinţă în care eul se ia pe sine drept obiect… Căci dacă neplăcerea conduce aproape întotdeauna la cunoaştere, adică la fundamentului realului, suferinţa, deseori uluitoare, generează de obicei o retragere a eului cu dezinvestirea obiectală care anihilează în cea mai mare parte a timpului manifestarea sa exterioară”. Am putea spune acum Sfârşit dar, ca şi în artă adeseori, nu ştim unde se încheie o (re)prezentare. De aceea, scurtul periplu prin psihanaliză şi psihosomatică decriptată de Jacques Cain nu face decât să suscite noi întrebări, să deschidă noi porţi spre “paradisul cunoaşterii”, prin care sperăm să pătrundem cât mai spiritualizat posibil, pentru a nu cădea în capcana suferinţelor din psyche şi soma.