Revendicarea nemuririi în nouă
(şi oare câte alte) acte
Motto: „libertatea poeziei e libertatea ideilor izbucnind din cadavre” (Gellu Naum)
În Destinele plăcerii, Piera Aulagnier scria despre creator şi „conceptul conştient al unei părţi detaşabile de moarte”, în sensul că nimeni nu poate trăi fără a revendica – printr-un act anume – dreptul la un „fragment” de nemurire. Acest gând am avut când primele pagini ale volumului de debut al Violetei Ion, Marta, mi se deschideau la motto-ul său:
„(…)piesa mea de teatru, deocamdată în nouă acte. câte să mai urmeze oare ca să rămână marta nemuritoare?”
Revendicarea – necesară şi prezentă dincolo/dincoace de spaţiul conştientizabil – intră însă în conflict cu o altă revendicare, vitală pentru om, aceea de a afla adevărul. În versiunea Violetei Ion, adevărul despre poezie – cel puţin la acest moment al procesului său creator – este „localizat” într-un „ţinut mlăştinos”, de unde „vine poezia”, spre a merge mai departe, prin „oraşe pulsând palid în lumina zilelor şi a nopţilor”, iar toate obiectele „oraşului”, afirmă poeta, „au câte ceva din mine”.
Cartea Violetei Ion este o scenă ce simbolizează o experienţă a graniţei dintre eul real şi eul creator, o scenă bine consolidată, pe care „personajele” – marta, leo, copiii, tanti aneta, mama, nae, lungana, petru, pavel, antonie, zora, aria, darie, bătrânele, trecătorii, vecinii, dumnezeu – decupează o viaţă proprie, se conturează nuanţat şi inegal, de fiecare dată marcate de prezenţa central-magnetică a martei – celălalt, dublul, alter-ul, mim-ul: „marta e ca o hartă însângerată”, „înzăpezită în martie”, „taie toate punţile” (dez-leagă, aşa cum thanatosul), e „ca moartea”, „îşi desface pielea”, „merge cu spatele prin lume”, „nu are zile, „nici nu exista”, „se roteşte în jurul propriei sale axe”, „se dă în carusel”, „nu poate fi ucisă”, ”marta o trage de mână pe marta”, „corul e vocea martei”.
Discursul autoarei este în piano forte, o voce (necesar acompaniată de cor, precum la ceremoniile de naştere/moarte) amplă, gravă, care se aude în fiecare obiect poetic. Materia pare animată, într-un cotidian decupat din real — un oraş, un cartier, un bloc, o cameră, coridoare, scări, în fiecare poezie-act spaţialitatea este vitală. Vitală, tocmai fiindcă tema morţii revine ca leitmotiv, este prelucrată în versiuni metaforice sau nu, parabolizată sau numită pur et dur: „marta dispare”; „ceva bântuie”; „luna îşi numără cadavrele”; „marta a fost scoasă din groapă”; „gurile strâmbe încremenite în zenit”; „marta nu are zile”; „nu se sinucide…/zidul de care şi-a zdrobit marta capul a fost sanctificat”; „trebuie să o ucidem pe marta”; „cumpăra buchete mari de flori să le pună la capetele prietenilor noştri morţi”.
Moartea, în lumea „martei”, din acel „martie” nu e înspăimântătoare. Este reprezentabilă, este figurabilă, uneori chiar în-trupată, ca o prezenţă-personaj, printre celelalte fragmente de sine, necesară creaţiei. Deşi o autoare tânără — şi spun asta în perspectiva vârstei reale, nu a maturităţii psihice, care este una din trăsăturile evidente de la prima lectură —, Violeta Ion se gândeşte la moarte, devine conştientă şi vorbeşte despre inevitabilitatea ei, recunoaşte în toate fiinţele umane coexistenţa viaţă – moarte, ca sursă a ars poetica, aşa cum e sursă a tot ce intră în sfera condiţiei umane. De aceea poate că „descompunerea”, „desfacerea”, „curgerea”, „înghiţirea”, „înţepenirea”, tot ce este prezentat pe această „scenă a morţii” are o polaritate, bine tensionată în subtext, ce atenuează, moderează şi chiar re-creează lumea interioară/exterioară: „vreau să spun viaţă şi să nu plâng deloc”; „coca asta…/o întinzi prin casă o roteşti în sus/până se face de-o lumină albă/ca asta de la înviere”; „fiecare început se leagă de alt început”; „mă pot privi atunci din mai multe direcţii, soarele va/urca pe boltă, apa/din chiuvetă ar prinde să urce/o nouă zi”; „stăteam acolo înaltă, nemărginită”; „ştim pe de rost viaţa şi avem în gură un gust bun”; „când trăieşti dacă trăieşti aceasta este întrebarea sigură ca mâna”, „cum se spune cuvântul ăla viaţă de la început până la capăt”.
Materia este modelabilă — praful, pulberea, coca, plămada, lemnul moale, pământul: obiecte transformabile, sub acţiunea-nonacţiunea viului, verbului. Violeta Ion are o pasiune pentru verb, îl trece prin timpurile posibile, cerându-i imposibilul, de la „a fi” „singura femeie din oraşul ăsta”, la moartea care “joacă biliard cu mine”, totul trecând prin – aşa cum scria Gellu Naum – fantomele din poem.
Senzorialul este explorat în toate registrele sale, de la atingere la miros, la văz şi auz, la pre-simţire, până pe muchia invizibilă a apercepţiilor. Orice înveliş psihic („Eu-piele psihică”, aşa cum numise Didier Anzieu) este rupt şi recompus, interioarele sunt inundate, invadate, „oraşul” piere, personajele „au sufletul atârnând de corp”, „ochii curg”, pentru ca noi, spectatorii-cititori, să simţim fiecare mişcare lăuntrică, şi, epuizaţi, precum „marta”, să ne dorim re-naşterea, să „numim”, să ne umplem cu suflet „larg dat pe-afară/mult pe-afară, foarte mult, peste”.
Parcurgând poeziile în ordinea lor, iluzia de eternitate se pierde — marcă a conştientizării, a ieşirii din fantasmatic/imaginar —, experienţa interioară este în avanscenă; epidermele, suprafeţele se rup, obiectele se prelungesc, timpul se coagulează în „dimineaţă” („în dimineaţa lui martie”, „ea merge luminoasă dis-de-dimineaţă”, „mă trezesc dimineaţa dintr-un somn greu”, „cineva mă întreabă cum e să te trezeşti dimineaţa aceeaşi, mereu”), spaţiile se videază, devin „găuri, guri, cavităţi”. Spaima capătă dimensiuni fără limite umane, depăşeşte „creierul”, „buzele”, „scena”, „oraşul”.
Poeziile formează un „carusel”, cititorul urcă sub impulsul cunoaşterii şi nu se poate opri până când propria sa lume nu parcurge aceeaşi increare-creare-noncreare-recreare a lumii „martei”. Psihizând „violenţa fundamentală” (Bergeret), Violeta Ion redă poeziei „valea umbrelor”, „mlaştina”, „scorbura”, locusul din care — în oare câte acte? — se poate naşte o memorie lirică proprie, pentru a primi „recunoştinţa martei”:
„pentru că eu am regizat tot. [..] eu sînt centrul/într-o propoziţie cu subiect şi predicat”