O incursiune prin realităţi multiple
Pentru a scrie despre o astfel de carte precum cea a psihanalistului american John S. Kafka, Realităţi multiple în psihanaliză, este necesar să treci dincolo de pragul realităţii comune, împărtăşite de noi toţi, de sfera comunicării de zi-cu-zi şi să te poţi lăsa purtat de fluiditatea schimbărilor din afară, dar mai ales dinăuntru tău. Şi să te întorci înapoi, îmbogăţit de realităţi multiple, fluctuante şi divergente, ce se disting structural şi temporal în lumea noastră întortocheată.
Realităţi multiple în psihanaliză nu este o carte pe care să o citeşti seara, înainte de culcare, sau în treacăt printre alte preocupări cotidiene. Lectura ei te trece printr-un travaliu interior, te munceşte, simţi efortul elaborativ la fiecare pagină şi, cu cât te adânceşti în cuprinsul ei, cu atât te fascinează şi te captivează. Pentru că autorul ei, ca psihanalist, nu se limitează doar la a descrie multiplele realitaţi, ci trece graniţa lor, înfăţisându-le complexitatea atât teoretică, cât şi practică, cu precădere în clinica psihiatrică şi psihopatologică. Precum însuşi J. S. Kafka afirmă:
“Numai un limbaj subtil şi bine diferenţiat, cu sau fără vorbe, poate reda bogatele noastre realităţi personale (…) Când sunt examinate în profunzime, realităţile noastre se dovedesc a nu fi altceva decât ceea ce însemnă pentru noi lucrurile…“
Scrisă într-un stil concis, dar lejer, îmbogăţit de metafore, parabole, nedepăşind rigoarea ştiinţifică şi făcând accesibil limbajul de specialitate psihanalitic şi psihiatric, cartea este o incursiune prin timpul interior, ca experienţă personală, prin lumea obiectelor şi modalitatea noastră de a o percepe şi interioriza, prin fenomenele de deja-vu şi deja-vecu, prin modalităţile de structurare şi de schimbare a realităţilor în psihismul nevroticilor şi psihoticilor, pentru a ajunge, la capătul drumului, la problematica grupului familial şi social, la relaţia dintre realităţile multiple ale individului cu realităţile multiple ale celor din grupul său de apartenenţă. Epilogul este tot o călătorie, de această dată nu launtrică, ci prin realităţile psihanalizei, ca teorie, dar în special ca terapie, în dimensiunea ei clinică. Şi spunem acesta pentru că însuşi autorul o mărturiseşte, printre rânduri:
“Psihanaliza nu a fost primul gen de terapie cu care m-am familiarizat (…)Într-un anume sen, tema realităţilor multiple a intrat în viaţa mea destul de timpuriu. Primii 13 ani în Austria, următorii 6 în Franţa şi trei în Statele Unite m-au confruntat cu diferite realităţi culturale, pe care, într-un anume grad, trebuia să mi le apropriez. Ritmurile acestor diferite contexte m-a impresionat puternic.”
John S. Kafka i-a avut ca mentori pe Heinrich Kluver – de la care a şi împrumutat conceptul de stimuli specifici echivalenţi -, Carl Rogers, datorită căruia a putut să treacă peste limitele psihologiei umaniste şi să-şi îndrepte căutările spre formarea psihanalitică, şi psihanalistul Edowardo Weiss, fondatorul Societăţii Italiene de Psihanaliză.
Concepţia lui John S. Kafka asupra problematicii timpului în psihanaliză, dezbătută pe larg pe parcursul a două capitole – “Timp, temporizare şi perspectivă temporală” şi “Deja-vu, droguri şi sinteză spaţiu-timp” – depăşeşte conceptul de timp ca recapitulare a ontogenezei şi se fondează pe sintagma lui Hans Loewald cum că “timpul este însăşi urzela minţii”. Ca psihanalist practician, Kafka demonstrează, prin ample ilustrări de caz, modalitatea în care structura temporo-spatială, atemporalitatea inconştientului şi temporalitatea minţii afectează travaliul analitic, în special în cazul pacienţilor schizofrenici. J. S. Kafka consideră că problema temporalităţii, într-un context psihanalitic este relevantă în stabilirea gradului de dezorganizare mentală. Schema sa de gândire porneşte de la concepţia lui Loewald despre importanţa timpului în psihanaliză, constatând că fixaţiile, întârzierile, stagnările sau salturile în dezvoltarea psihică sunt factori majori în modelarea vieţii mentale şi a tulburărilor ei.
Problemele dezbătute de Kafka, în acest sens, sunt:
– dezorientarea temporală masivă: diferenţiată de sentimentul comun de condensare sau dilatare a timpului, fiind centrat pe studiile asupra psihoticilor
– temporizarea interpersonală: respectiv ritmul verbal şi non-verbal în timpul unei conversaţii, în funcţie de familiaritatea sau de confortul psihic simţit faţă de interlocutor, inclusiv tăcerile şi cuvintele analistului
– restructurarea psihanalitică a experienţei trecute: interesul acordat de psihanalist acestor restructurari ale experientelor trecute ale analizandului şi modul în care sunt reorganizate pe parcursul travaliului psihanalitic
– perspectiva temporală: pornind de la un studiu asupra proiectiilor autobiografice în viitor (“utobiografia viitoare”), J.S. Kafka îşi propune să constate modul în care sentimentele, conflictele interioare, patologia pacientului alterează percepţia realităţii prezente, şi mai ales viitoare. Concluzia autorului este că reacţia la invitaţia de a formula o autobiografie viitoare este puternic afectivă, iar viteza cu care poate fi realizată comutarea pe o descriere a viitorului rezonabil de realista depinde de cel puţin trei factori: relativa lipsă de conflicte importante nerezolvate, nivelul efectiv de funcţionare al defenselor imediate şi inteligenţa subiectului.
În finalul studiului sintezei, spaţiu-timp în cadrul realităţii psihice, psihanalistul John S. Kafka işi reformulează prezumţiile iniţiale:
“… Examinând aspectele paradoxale ale structurii temporale, putem constata că în cadrul temporal, în reţeaua temporală sunt adăpostite configuraţii de echivalenţe subiective. Atât în termenii sensului general psihanalitic, cât şi ai sensului general psihologic al constanţei obiectului – ideea de obiect durabil – obiectul pare a apărea şi a dispărea odată cu schimbarea spectrului temporal şi a configuraţiilor temporale (…) Invers, trebuinţele şi pulsiunile noastre determină pe care dintre caracteristicile câmpului stimulilor ne vom concentra pentru a ne forma echivalenţele subiective.”
În capitolul următor, “Gândirea şi constanţa obiectelor…”, corelând temporalitatea cu organizarea mentală şi conştiinţa, John S. Kafka reflectează ulterior asupra procesualitaţii gândirii şi a constanţei obiectelor în percepţia realităţii, studiind în detaliu fenomenul de dublă legătură (constrângere) şi efectele acestea asupra declanşării stărilor patologice, psihotice. Interesantă este ideea referitoare la modul în care simte ca o anumită trăsătură este caracteristica fundamentală pentru o anumită persoană, identifică respectiva persoană, ca întreg, cu această caracteristica. Ca psihanalist, Kafka ilustra terapia cu o pacientă schizofrenă pentru care faptul ca o persoană seamănă cu Heidi, fetiţa din poveste, este mai important decât însăşi identitatea reală a persoanei respective. Autorul completează mai departe:
“Pentru aceşti oameni, senzaţia de identitate poate fi deschisa in termenii experienţei echivalenţei subiective a stărilor eului într-o anumită perioadă de timp. (De exemplu, fuziunea “mamei bune” cu “mama rea” pentru a forma “mama” poate fi privită ca stabilirea unei echivalenţe subiective).”
Kafka ne spune ca trăirile schizofrenilor sunt astfel marcate de stranietate, de senzaţii de deja-vu, deja-vecu. Această “eternă sarcină de a menţine realitatea externă şi cea internă separate şi totuşi unite”, precum afirma Donald Woods Winnicott, transpare şi în cartea de faţă prin abordarea trecerii de la însufleţit la neînsufleţit, precum şi paralela pe care o realizează J. S. Kafka între static-dinamic, înăuntru-înafară, temporal-spaţial, însufleţit-neînsufleţit, psihic-fizic. Ceea ce este conflictual, contradictoriu, ambiguu, disonant duce la pierderea sentimentului de Eu-tate, respectiv la depersonalizare. Ideea esenţială care se desprinde, proprie lui John Kafka, este că, din punctul de vedere al realităţilor multiple schizofrene, unele dintre obiectele schizofrene tind mai degrabă sa fie “caracteristici”, şi nu persoane, indivizi, fiind de aceea foarte diferite de obiectele oarecare ale simţului comun sau de obiectele psihanalitice obişnuite, ducând la aşa-numitele “familii latente” proprii schizofrenului.
Despre familie, grup şi relaţii interindividuale, putem citi în capitolul şase al prezentei lucrări, intitulat “Individul şi grupul: ritualuri şi familii”. Însuşi Kafka ne spune, de la început:
“Ritualul se află în centrul unor aplicaţii mai largi ale conceptului meu de realităţi multiple, deoarece ritualul este asociat cu schimbarea (de la o realitate la alta) şi cu menţinerea continuităţii, în prezenţa schimbării.”
Prima parte a capitolului se referă la o examinare abstractă şi teoretică a ritualului şi comportamentului ritualizat în ansamblul de realităţi multiple care îl caracterizează. A doua parte cuprinde o ilustrare clinică a acestei problematici. Lăsând cititorului plăcerea şi curiozitatea de a parcurge in detaliu acest labirint al cunoaşterii, încercăm să îl captam tot cu o idee esenţială a autorului:
“Ideea mea este că atât ritualul, cât şi comportamentul ritualizat încearcă să confirme şi, în acelaşi timp, să pună la îndoială realitatea simţului comun, prin formalizarea şi dramatizarea punctelor de diviziune şi de trecere între aceste organizări ale realităţii. Ele încearcă să îi confirme individului certitudinea că este bine înrădăcinat în aceste realităţi şi că înrădăcinarea în realităţile timpurii, ontogenetice şi poate chiar filogenetice, nu îl desparte totuşi de realităţile mai recente…”
Sfârşitul acestei incursiuni este, de fapt, un nou început. Deoarece psihanaliza realităţilor multiple se afla la primii săi paşi, cu precădere în cazul patologiei de timp borderline, în care, afirma J. S. Kafka, terapeutul trebuie să înţeleagă în primul rând realitatea structurală a pacientului – repliat pe sine însuşi – şi în care esenţială este formarea lumii obiectale a pacientului. Remarcam şi faptul ca, pentru Kafka, în terapia analitică a acestor pacienţi, analistul trebuie să îşi schimbe permanent “lentilele temporale”, să fie capabil să adopte o deschidere temporală mai mare decât a pacientului, pentru a-i putea permite ulterior acestuia să renunţe la falsele conexiuni între diverse realităţi şi să se orienteze către lumea obiectală.