“Toate ceasurile”, de Olga Stefan (psihocritica)

Timpul spart în corpul poetic

 

Dacă Olga Ştefan ar descrie volumul său de debut, distins cu marele premiu „Ion Vinea” în 2006, „Toate ceasurile”, în câteva rânduri, cred că — îmi permit să figurez cuvintele autoarei — ar suna cam aşa: „este o carte despre foarte multe lucruri pe care le-am (şi nu le-am) descoperit, reale sau false, fraze după care nu se poate pune punct şi alte multe piese de puzzle pe care voi, cititorii mei, le-aţi putea reuni în ceea ce aş fi vrut să scriu”.

Conştientă de fiinţa lingvistică a poeziei, Olga Ştefan îşi dă seama, cel puţin la nivel intuitiv, şi de însemnătatea sensului literal (imediat, imanent), de faptul că viaţa/spiritul pulsează în literă şi că adevărul omenesc sau/şi poetic nu trebuie căutat nici dincoace, nici dincolo de ea. Continue reading “Toate ceasurile”, de Olga Stefan (psihocritica)

“Perforatorii”, de Augustin Cupsa (psihocritica)

Mărturisirile unui „perforator” de lumi interioare

Când deschizi un roman nou, cu acea curiozitate şi tensiune interioară necesară receptării, ştii că te vei lăsa provocat de întâlnirea cu o triplă lume: a autorului aşa cum ştie că se arată el publicului, a ceea ce nu a intenţionat autorul să transmită şi totuşi se întâmplă dincolo de voinţa sa, şi a propriei tale lumi, care primeşte — mai mult sau mai puţin — „obiectele” celuilalt. Dacă o carte te captează încă din titlu, atunci nu îţi rămâne decât să iei o distanţă bună, şi necesară obiectivizării recepţiei şi analizei, pentru a vedea unde s-a situat autorul ei în raport cu sine, cu propria carte şi cu tine, cititorul său anonim.

Perforatorii este unul dintre romanele care incită încă de la început prin alegerea titlurilor, mă refer aici şi la cele douăzeci şi patru de capitole în care este structurat. Asocierile pe marginea cuvântului „perforator” se produc instantaneu — miză pe care a mers Augustin Cupşa, cel puţin inconştient, dacă nu bine conştientizat — şi amplifică dorinţa de a afla ce, cum, prin ce tehnică, pe ce registru, în ce stil, care personaj reflectă mai bine intenţia scriitorului. Continue reading “Perforatorii”, de Augustin Cupsa (psihocritica)

“Marta”, de Violeta Ion (psihocritica)

Revendicarea nemuririi în nouă

(şi oare câte alte) acte

 

Motto: „libertatea poeziei e libertatea ideilor izbucnind din cadavre” (Gellu Naum)

În Destinele plăcerii, Piera Aulagnier scria despre creator şi „conceptul conştient al unei părţi detaşabile de moarte”, în sensul că nimeni nu poate trăi fără a revendica – printr-un act anume – dreptul la un „fragment” de nemurire. Acest gând am avut când primele pagini ale volumului de debut al Violetei Ion, Marta, mi se deschideau la motto-ul său:

„(…)piesa mea de teatru, deocamdată în nouă acte. câte să mai urmeze oare ca să rămână marta nemuritoare?”

Revendicarea – necesară şi prezentă dincolo/dincoace de spaţiul conştientizabil – intră însă în conflict cu o altă revendicare, vitală pentru om, aceea de a afla adevărul. În versiunea Violetei Ion, adevărul despre poezie – cel puţin la acest moment al procesului său creator – este „localizat” într-un „ţinut mlăştinos”, de unde „vine poezia”, spre a merge mai departe, prin „oraşe pulsând palid în lumina zilelor şi a nopţilor”, iar toate obiectele „oraşului”, afirmă poeta, „au câte ceva din mine”. Continue reading “Marta”, de Violeta Ion (psihocritica)

Iubirea şi ura în adolescenţă

Eros şi psyche

 

Îmi amintesc de cuvintele lui P. Gutton, cuvinte care m-au făcut să mă opresc asupra dinamicii pulsionale şi a scenei pe care se desfăşoară “le pas de deux” între Eros şi Thanatos, în adolescenţă: “Construcţia subiectului în adolescenţă se realizează prin stări de iubire succesive”. Şi primul gând pe care l-am avut a fost că dragostea la prima vedere, atât de intensă şi de fulgerătoare, de fermecătoare şi devastatoare, este de fapt o re-construcţie a unei iubiri primare, o reîntâlnire, o regăsire a obiectului pierdut… Şi poate că violenţa atât de caracteristică adolescentului, agresivitatea şi capacitatea sa de a urî nu sunt decât o formă de apărare împotriva disperării, un doliu neîmplinit după copilăria pierdută, o angoasă primitivă resuscitată de agonia unui timp de mult trecut şi a unui timp necunoscut ce urmează să vină…

Polaritatea structurală şi dinamică a vieţii psihice, fie ea sensibilitate şi gândire, viaţă şi moarte, iubire şi ură, plăcere şi neplăcere, absenţă şi prezenţă, eu şi obiect, feminin şi masculin, presupune o dublă valenţă, un spaţiu psihic dublu marcat între o seducţie şi o pierdere originară, o “mărturisire pe două voci”, un afect dublu împărtăşit, un “discurs viu”, antagonism ce ne urmează de la naştere şi până la pieire. O viaţă ce se desfăşoară după o “elipsă” (Catherine Couvreur), ce are două drumuri, cu două centre distante, două destine diferite ce se întâlnesc în acelaşi punct. Continue reading Iubirea şi ura în adolescenţă

Ce este psihanaliza?

Istoricii consideră că data de „naştere a psihanalizei” este 1895, anul apariţiei lucrării Studii asupra isteriei  (Studien über Hysterie), de Sigmund Freud  şi Josef Breuer.

Termenul de psihanaliză a fost introdus de Freud un an mai tarziu, ca psycho-analyse, într-un articol în limba franceză, “L’hérédité et l’étiologie des névroses” (“Ereditatea şi etiologia nevrozelor”).

În acelaşi an, 1896, termenul apare pentru prima dată şi în limba germană, ca Psycho-analyse, în  articolul său, “Noi observaţii asupra psihonevrozelor de apărare” / “Weitere Bemerkungen über die Abwehr-Neuropsychosen”.

Psihanaliza este, aşa cum o definea însuşi Sigmund  Freud, în 1922

  • „O metodă de investigare a proceselor psihice, care altminteri sunt greu accesibile”, ce are ca scop dezvăluirea semnificaţiilor inconştiente ale cuvintelor,  întâmplărilor, acţiunilor, viselor, fantasmelor, delirurilor, simptomelor etc.
  • „O metodă de tratament al tulburărilor psihicie, care se bazează pe această investigare” – prin urmare,  o formă de psihoterapie având ca instrumente principale asocierea liberă de idei (a pacientului) şi interpretarea (analistului), pe fundalul transferului (pacientului) şi al contratransferului (analistului), pe întreg parcursul procesului analitic.
  • „O serie de concepţii psihologice dobândite prin acest mijloc şi care se contopesc progresiv într-o disciplină ştiinţifică nouă” – respectiv, un ansamblu de teorii ce se originează în practica, în clinică, în lucrul cu pacienţii;
  • Pornind de la aceste teorii şi de la noţiunile clinice se dezvoltă diverse aplicaţii ale psihanalizei  în cele mai sfere culturale, de cercetare şi sociale: artă, literatură, filosofie, politica, societate, mentalitate etc. (aşa-numita psihanaliza aplicata);
  • O şcoală de gândire şi o mişcare, incluzând, iniţial, curentele psihanalitice freudiene, şi în timpul evoluţiei sale cuprinzând curentele postfreudiene şi contemporane (şcoala anglo-saxonă, şcoala americană de psihanaliză, şcoala kleiniană, bioniană, winnicotiană, lacaniană etc.)

Sigmund Freud:

        „Am numit psihanaliză travaliul prin care aducem în conştiinţa bolnavului materialul psihic refulat în el. De ce „analiză”, care semnifică fracţionare, descompunere şi sugerează o analogie cu activitatea efectuată de chimist asupra substanţelor pe care le găseşte în natură şi pe care le duce în laboratorul său? Pentru că o asemenea analogie este, într-o măsură foarte importantă, efectiv întemeiată. Simptomele şi manifestările patologice ale pacientului au, ca toate activităţile sale psihice, o natură foarte complexă; elementele acestei complexităţi sînt, în ultimă instanţă, motive, mişcări pulsionale. Dar bolnavul nu ştie nimic sau ştie prea puţin despre aceste motive elementare. Noi îl învăţăm deci să înţeleagă alcătuirea acestor formaţiuni psihice extrem de complicate şi evidenţiem legătura dintre simptome şi mişcările pulsionale care le motivează; îi arătăm bolnavului, în simptomele sale, motive pulsionale pînă în acel moment ignorate… La persoana aflată în tratament psihanalitic, psigosinteza se realizează fără intervenţia noastră, automat şi inevitabil.”

         Psihanalistul nu este neapărat „un medic”, Freud însuşi a susţinut întotdeauna foarte limpede această poziţie. Deoarece, în marea lor majoritate, persoanele care sunt în prezent în îngrijirea psihanalistului nu pot fi considerate bolnave, în sensul „bolii mintale”, care astăzi este un termen psihiatric, rezervat „marilor psihoze”, ci sunt persoane care suferă de anumite conflicte, tulburări interne dureroase, invalidante, dezadaptative şi, adesea, de o „stare de rău”, vagă, însă extrem de apăsătoare, şi care cer ajutor pentru a se simţi mai bine în ei înşişi, dar şi cu persoanele apropiate, în familie, în social.  Prin urmare, nu este vorba neapărat de o vindecare “medicală”, cât de a facilita evoluţia spre un echilibru intern mai bun şi o mai bună adaptare la  realitate, şi de a permite oamenilor să fie mai fericiţi – sau, mai bine spus, mai puţin nefericiţi, ceea ce deja este un pas spre echilibru.

Un pas prin “Nontimuovere”

de la carte, la film, muzică şi om

 

Motto:

Vreau să găsesc un sens serii ăsteia
Chiar dacă seara asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens vieţii ăsteia
Chiar dacă viaţa asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens istoriei ăsteia
Chiar dacă istoria asta nu are nici un sens…
Vreau să găsesc un sens atâtor lucruri
Chiar dacă lucrurile astea nu au nici un sens.

(Vasco Rossi, “Un senso”)

Carte – Margaret Mazzantini – roman în forţă, apare la Milano în 2001, i se decernează premiul Strega în 2002, tradus în peste douăzeci de ţări, vândut în peste un milion de exemplare. În ediţie românească, apare în 2004 la Editura Polirom, sub traducerea fină şi coerentă a Gabrielei Lungu. Romanul este o scriere vie, prin cuvinte alese întru a fi mişcătoare, e un monolog-confesiune de o sinceritate profundă, ca un discurs al unui analizant pe divan, căutându-şi propria istorie psihică, viaţa ce-a fost. Cuvântul „divan” apare de multe ori în carte. Ca şi fantasmă, ca şi introspecţia dureroasă şi confruntarea ucigător-salvatoare cu tine însuţi ce survine pe un fond de cedare, de nesiguranţă, de acceptare a neputinţei, a nestăpânirii de sine, a slăbiciunii, a nevoii de altul, dar îndeosebi a nevoii de tine ca altul. Nu te poţi mişca până nu închei lectura romanului. Nu te lasă nici o secundă să îl aşezi deoparte. Fiindcă inevitabil trimite la ce este mai profund în tine, mai ascuns, mai vag, aproape nefigurabil, ireprezentabil, mişcări interioare în micro, la umbre şi la umbre ale umbrelor, la ce ţi s-a transmis inconştient prin seva vieţii şi la ce vei transmite mai departe copii proprii având. Trimite la identificări primare, la agonii primitive, la sentimentul existenţei mai mult sau mai puţin continuu, la emoţii primare, la temeri de prăbuşire, la limitele nelimitării, la căderea fără sfârşit, la dolii murmurând în surdină sau vijelioase, la nisipuri pulsionale prea mişcătoare ca să te mai poţi salva. Doar celălalt, mereu acolo, mereu iubindu-te, numai altul te-ar mai putea salva. Fie el chirurg de suflet sau de trup, fie el iubire pierdută sau regăsită. Continue reading Un pas prin “Nontimuovere”

Cântecul sufletelor moarte, sau despre “Pianista” de Elfriede Jelinek

 

În „Scriitorul şi activitatea fantasmatică”, Sigmund Freud afirma: „scriitorii obişnuiesc să micşoreze distanţa dintre ei şi ceilalţi oameni, asigurându-ne că în fiecare om se ascunde un scriitor şi că ultimul scriitor va muri doar o dată cu ultimul om… Scriitorul procedează asemeni copilului care se joacă: el creează cu foarte multă seriozitate, adică investeşte în ea o mare încărcătură afectivă, distingând-o de realitate.”

Elfriede Jelinek scrie un roman despre momentul de dinaintea izbucnirii unei nebunii. A izbucnirii, fiindcă evident ea se află acolo, în germene încă de la începutul vieţii, cu tumultul ei interior, pulsional, afectiv, în negativ. Elfriede ne transpune într-un crescendo de la primele la ultimele pagini în starea maladivă a Erikăi, personajul ei inapt pentru viaţă. Inapt pentru viaţă, întrucât în scindarea şi fragmentarea ei, în acest balans fin între pulsiuni parţiale, în această „răceală afectivă”, ea nu simte viaţa, ea nu simte moartea. Continue reading Cântecul sufletelor moarte, sau despre “Pianista” de Elfriede Jelinek

Avem nevoie de psihanaliza copilului ?

Adesea, în cadrul terapiei, un părinte relatează în discursul său ce dificultăţi întâmpină copilul său, ce probleme ridică sănătatea lui, ce impact are copilul asupra vieţii de cuplu, trăirile sale în raport cu acest ‘a fi mama/tata’ etc. Lucrurile se complică mai mult atunci când un copil suferă de o tulburare psihică şi/sau somatică : lanţul terapeutic urmat de părinţi poate începe de la pediatru, pedopsihiatru, psiholog, veriga psihanalizei copilului fiind încă – cel puţin în societatea românească – un element de noutate .

Repere istorice 

Psihanaliza copilului nu este un domeniu distinct de psihanaliză, dacă luăm în considerare faptul că formarea necesară practicării ei implică exigenţe şi reguli similare cu analiza adulţilor. Interferând cu pedagogia, pediatria, psihiatria şi psihologia, psihanaliza copilului s-a aflat încă de la începuturile ei în situaţia de a fi asimilată celorlalte domenii de cunoaştere şi terapie a copilului.           Continue reading Avem nevoie de psihanaliza copilului ?

Ars scribendi – între Eros şi Thanatos

câteva repere pentru o psihanaliză a literaturii

 

 

Motto:

„…scriitorii înşişi obişnuiesc să micşoreze distanţa dintre ei şi oameni, asigurându-ne că în fiecare om se ascunde un scriitor şi că ultimul scriitor va muri doar o dată cu ultimul om.
(Freud, „Scriitorul şi activitatea fantasmatică”)

Deseori în psihanaliză, de la începuturi până în prezent, s-a făcut o comparaţie între arta de a scrie şi joc. Orice copil care se joacă se comportă asemeni scriitorului, deoarece îşi creează propria sa lume, îşi decorează o lume exterioară după o lege afectivă şi ideatică a lumii interioare. Copilul distinge foarte bine spaţiul jocului de realitate, caută pentru obiectele şi relaţiile imaginare un suport în real. Aidoma copilului, scriitorul creează o lume a fanteziei, un scenariu imaginar, un discurs investit pulsional şi afectiv, în care crede şi în care se regăseşte. În limba germană, există o asemănare între „joc” şi „scriere”: Spiel (joc) desemnează şi creaţiile scriitorului care necesită suportul unor obiecte palpabile, ce pot fi reprezentate – Lustspiel (comedie), Trauerspiel (tragedie), Schauspieler (actor). Continue reading Ars scribendi – între Eros şi Thanatos