Category: Psihanaliză aplicată

 

Le champ psychosomatique, scrisă de Jacques Cain şi tradusă sub egida Editurii Trei cu titlul Psihanaliză şi psihosomatică, este o carte care surprinde, am putea spune, nu atât la nivel de mirare, cât la cel al curiozităţii, al dorinţei de cunoaştere. Şi aceasta deoarece apropierea de „soma”, nu doar teoretică, ci prin cercetării şi studii comparative în psihosomatică şi psihanaliză, ni-l dezvăluie pe Jacques Cain printr-o rigoare, concreteţe şi empirie specifice unui domeniu abordat cu precădere de neurofiziologie, biologie, ştiinţe medicale, farmacologie.

Trecerea de la psihanaliză la psihosomatică nu este realizată printr-un hiatus, pentru că la Cain raportul corp-suflet-spirit nu este doar teoretic şi artificial, ci fizicul şi psihicul se regăsesc dincolo de orice dualism. A scris articole şi studii despre “jocul dublu” al terapiei analitice, a scris despre teoria şi practica psihanalitică, despre “fantasme, deliruri şi mituri”, despre timpul în psihanaliză, despre muzică şi Freud. A scris despre eul şi corpul dezvrăjit, despre corpul în suferinţă, dar şi despre simptomatologia psihicului şi corpului. Continue reading “Psyche şi soma în psihanaliză”

Motto: “Viaţa asta, aşa cum ai trăit-o şi cum o trăieşti şi astăzi, va trebui să o mai trăieşti o dată şi de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferinta şi fiecare plăcere, fiecare gând şi suspin şi tot ceea ce este nespus de mic şi de mare în viaţa ta trebuie să ţi se reîntoarcă, tot în aceeaşi înşiruire…” (F.Nietzsche)

Sigmund Freud remarcase, încă de la începutul studiilor sale de psihanaliză, faptul că nimic din viaţa noastră psihică nu se poate pierde, nimic din ceea ce a fost cândva constituit nu poate dispărea, că totul se păstrează până în momentul în care, prin circumstanţe favorizante, poate reapărea (de exemplu în timpul stărilor de regresie).

A vorbi despre timp în psihanaliză, despre un început şi un sfârsit al terapiei analitice în care ceasurile moi ale lui Dali se scurg într-un inconştient atemporal despre un proces ce se desfăşoară de la un anumit stadiu evolutiv la altul, despre o regresie a eului sau a libidoului până la nivelul unui punct de fixaţie, despre ritualurile obsesionalilor sau reminiscenţele istericilor, despre stadiile narcisismului şi cel preodipian, a vorbi despre toate aceste aspecte de istoricitate şi temporalitate cuprinse în dansul pulsiunilor de viaţa şi pulsiunilor de moarte, implică un risc, şi anume acela de a lăsa încă un rest, un ceva ne-psihanalizat şi ne-analizabil: dimensiunea eternitaţii pe care noi, fiinţele umane, nu o putem trăi sau conştientiza. Continue reading “Timp şi istoricitate în psihanaliză”

o metapsihologie a relaţiei tată-fiu

în corespondenţa lui Franz Kafka pentru tatăl său

Motto:„…orice scriitor are relaţii conflictuale cu scriitura sa. Există însă şi unii care au curajul să dezvăluie conflictul,înfruntându-şi duşmanul într-o singură luptă,deoarece scriitura lor are ca prim obiect viaţa psihică(inconştientă) însăşi. Este ceva pe viaţă şi pe moarte.Inutil să vă spun cine este învingătorul în această luptă.”Andre Green, La Lettre et la Mort, p. 61

 

În vara anului 1908, respectiv la 12 ani după moartea tatălui său, survenită pe 23 oct. 1896, prefaţând a doua ediţie a Interpretării viselor, Freud scria: „[Această carte este ] un fragment din autoanaliza mea, reacţia mea la moartea tatălui, evenimentul cel mai important, pierderea cea mai sfâşietoare din viaţa unui om.” Continue reading “Scrisoare către tata”

O incursiune prin realităţi multiple            

 

Pentru a scrie despre o astfel de carte precum cea a psihanalistului american John S. Kafka, Realităţi multiple în psihanaliză, este necesar să treci dincolo de pragul realităţii comune, împărtăşite de noi toţi, de sfera comunicării de zi-cu-zi şi să te poţi lăsa purtat de fluiditatea schimbărilor din afară, dar mai ales dinăuntru tău. Şi să te întorci înapoi, îmbogăţit de realităţi multiple, fluctuante şi divergente, ce se disting structural şi temporal în lumea noastră întortocheată.         

Realităţi multiple în psihanaliză nu este o carte pe care să o citeşti seara, înainte de culcare, sau în treacăt printre alte preocupări cotidiene. Lectura ei te trece printr-un travaliu interior, te munceşte, simţi efortul elaborativ la fiecare pagină şi, cu cât te adânceşti în cuprinsul ei, cu atât te fascinează şi te captivează. Pentru că autorul ei, ca psihanalist, nu se limitează doar la a descrie multiplele realitaţi, ci trece graniţa lor, înfăţisându-le complexitatea atât teoretică, cât şi practică, cu precădere în clinica psihiatrică şi psihopatologică. Precum însuşi J. S. Kafka afirmă:   

“Numai un limbaj subtil şi bine diferenţiat, cu sau fără vorbe, poate reda bogatele noastre realităţi personale (…) Când sunt examinate în profunzime, realităţile noastre se dovedesc a nu fi altceva decât ceea ce însemnă pentru noi lucrurile…“          Continue reading “Lecturi psihanalitice: John S. Kafka – Realităţi multiple în psihanaliză”

Timpul spart în corpul poetic

 

Dacă Olga Ştefan ar descrie volumul său de debut, distins cu marele premiu „Ion Vinea” în 2006, „Toate ceasurile”, în câteva rânduri, cred că — îmi permit să figurez cuvintele autoarei — ar suna cam aşa: „este o carte despre foarte multe lucruri pe care le-am (şi nu le-am) descoperit, reale sau false, fraze după care nu se poate pune punct şi alte multe piese de puzzle pe care voi, cititorii mei, le-aţi putea reuni în ceea ce aş fi vrut să scriu”.

Conştientă de fiinţa lingvistică a poeziei, Olga Ştefan îşi dă seama, cel puţin la nivel intuitiv, şi de însemnătatea sensului literal (imediat, imanent), de faptul că viaţa/spiritul pulsează în literă şi că adevărul omenesc sau/şi poetic nu trebuie căutat nici dincoace, nici dincolo de ea. Continue reading ““Toate ceasurile”, de Olga Stefan (psihocritica)”

Mărturisirile unui „perforator” de lumi interioare

 

Când deschizi un roman nou, cu acea curiozitate şi tensiune interioară necesară receptării, ştii că te vei lăsa provocat de întâlnirea cu o triplă lume: a autorului aşa cum ştie că se arată el publicului, a ceea ce nu a intenţionat autorul să transmită şi totuşi se întâmplă dincolo de voinţa sa, şi a propriei tale lumi, care primeşte — mai mult sau mai puţin — „obiectele” celuilalt. Dacă o carte te captează încă din titlu, atunci nu îţi rămâne decât să iei o distanţă bună, şi necesară obiectivizării recepţiei şi analizei, pentru a vedea unde s-a situat autorul ei în raport cu sine, cu propria carte şi cu tine, cititorul său anonim.

Perforatorii este unul dintre romanele care incită încă de la început prin alegerea titlurilor, mă refer aici şi la cele douăzeci şi patru de capitole în care este structurat. Asocierile pe marginea cuvântului „perforator” se produc instantaneu — miză pe care a mers Augustin Cupşa, cel puţin inconştient, dacă nu bine conştientizat — şi amplifică dorinţa de a afla ce, cum, prin ce tehnică, pe ce registru, în ce stil, care personaj reflectă mai bine intenţia scriitorului. Continue reading ““Perforatorii”, de Augustin Cupsa (psihocritica)”

Revendicarea nemuririi în nouă

(şi oare câte alte) acte

 

Motto: „libertatea poeziei e libertatea ideilor izbucnind din cadavre” (Gellu Naum)

În Destinele plăcerii, Piera Aulagnier scria despre creator şi „conceptul conştient al unei părţi detaşabile de moarte”, în sensul că nimeni nu poate trăi fără a revendica – printr-un act anume – dreptul la un „fragment” de nemurire. Acest gând am avut când primele pagini ale volumului de debut al Violetei Ion, Marta, mi se deschideau la motto-ul său:

„(…)piesa mea de teatru, deocamdată în nouă acte. câte să mai urmeze oare ca să rămână marta nemuritoare?”

Revendicarea – necesară şi prezentă dincolo/dincoace de spaţiul conştientizabil – intră însă în conflict cu o altă revendicare, vitală pentru om, aceea de a afla adevărul. În versiunea Violetei Ion, adevărul despre poezie – cel puţin la acest moment al procesului său creator – este „localizat” într-un „ţinut mlăştinos”, de unde „vine poezia”, spre a merge mai departe, prin „oraşe pulsând palid în lumina zilelor şi a nopţilor”, iar toate obiectele „oraşului”, afirmă poeta, „au câte ceva din mine”. Continue reading ““Marta”, de Violeta Ion (psihocritica)”

de la carte, la film, muzică şi om

 

Motto:

Vreau să găsesc un sens serii ăsteia
Chiar dacă seara asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens vieţii ăsteia
Chiar dacă viaţa asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens istoriei ăsteia
Chiar dacă istoria asta nu are nici un sens…
Vreau să găsesc un sens atâtor lucruri
Chiar dacă lucrurile astea nu au nici un sens.
(Vasco Rossi, “Un senso”)

Carte – Margaret Mazzantini – roman în forţă, apare la Milano în 2001, i se decernează premiul Strega în 2002, tradus în peste douăzeci de ţări, vândut în peste un milion de exemplare. În ediţie românească, apare în 2004 la Editura Polirom, sub traducerea fină şi coerentă a Gabrielei Lungu. Romanul este o scriere vie, prin cuvinte alese întru a fi mişcătoare, e un monolog-confesiune de o sinceritate profundă, ca un discurs al unui analizant pe divan, căutându-şi propria istorie psihică, viaţa ce-a fost. Cuvântul „divan” apare de multe ori în carte. Ca şi fantasmă, ca şi introspecţia dureroasă şi confruntarea ucigător-salvatoare cu tine însuţi ce survine pe un fond de cedare, de nesiguranţă, de acceptare a neputinţei, a nestăpânirii de sine, a slăbiciunii, a nevoii de altul, dar îndeosebi a nevoii de tine ca altul. Nu te poţi mişca până nu închei lectura romanului. Nu te lasă nici o secundă să îl aşezi deoparte. Fiindcă inevitabil trimite la ce este mai profund în tine, mai ascuns, mai vag, aproape nefigurabil, ireprezentabil, mişcări interioare în micro, la umbre şi la umbre ale umbrelor, la ce ţi s-a transmis inconştient prin seva vieţii şi la ce vei transmite mai departe copii proprii având. Trimite la identificări primare, la agonii primitive, la sentimentul existenţei mai mult sau mai puţin continuu, la emoţii primare, la temeri de prăbuşire, la limitele nelimitării, la căderea fără sfârşit, la dolii murmurând în surdină sau vijelioase, la nisipuri pulsionale prea mişcătoare ca să te mai poţi salva. Doar celălalt, mereu acolo, mereu iubindu-te, numai altul te-ar mai putea salva. Fie el chirurg de suflet sau de trup, fie el iubire pierdută sau regăsită. Continue reading “Un pas prin “Nontimuovere””

 

În „Scriitorul şi activitatea fantasmatică”, Sigmund Freud afirma: „scriitorii obişnuiesc să micşoreze distanţa dintre ei şi ceilalţi oameni, asigurându-ne că în fiecare om se ascunde un scriitor şi că ultimul scriitor va muri doar o dată cu ultimul om… Scriitorul procedează asemeni copilului care se joacă: el creează cu foarte multă seriozitate, adică investeşte în ea o mare încărcătură afectivă, distingând-o de realitate.”

Elfriede Jelinek scrie un roman despre momentul de dinaintea izbucnirii unei nebunii. A izbucnirii, fiindcă evident ea se află acolo, în germene încă de la începutul vieţii, cu tumultul ei interior, pulsional, afectiv, în negativ. Elfriede ne transpune într-un crescendo de la primele la ultimele pagini în starea maladivă a Erikăi, personajul ei inapt pentru viaţă. Inapt pentru viaţă, întrucât în scindarea şi fragmentarea ei, în acest balans fin între pulsiuni parţiale, în această „răceală afectivă”, ea nu simte viaţa, ea nu simte moartea. Continue reading “Cântecul sufletelor moarte, sau despre “Pianista” de Elfriede Jelinek”