Motto: „(vidul interior)... reprezintă o slăbiciune în a conţine o pierdere, nu a obiectului, ci a fiinţei, o hemoragie de substanţă vitală.” - Didier Anzieu- Psihanaliza travaliului creator
Dacă Barthes vorbea despre un „discurs îndrăgostit”, la Ioan Es. Pop, indiferent de volumul pe care-l parcurgem (ieudul fără ieşire, porcec, pantelimon 113, petrecere de pietoni, confort 2 îmbunătăţit) nu putem să nu recunoaştem– chiar şi nonexclusiv– un discurs angoasa(n)t, agoniza(n)t, în care vocea (auto)biografică se confundă (până dincolo de identic) cu vocea înstrăinatului de sine, disocierile creatoare sau distructive, fragmentante, fiind porţile de intrare într-un spaţiu poetic invadat de un pulsional mortifer, de un senzorial confuzionant, de un visceral nemetaforizat, de un afect abia psihizabil, de un fantasmatic terifiant, plin de oroare, o invazie dinspre înăuntru spre alt înăuntru, invazie care este însă privită cu luciditate, chiar cu un exces de raţionalitate. Cum dealtfel o şi mărturiseşte în porcec, scrisul celui „născut drept în lumea cealaltă”, acolo unde „viaţa se bea şi moartea se uită”, este greu: „scriu numai o literă pe zi. atâta până dau de mine. restul/ e tăcere. nicio scriere nu se compară cu asta. apoi,/ până se vindecă pielea deasupra,/ scriu în palmă, cu scrisul pe dos./ de-asta m-a părăsit nevasta: scrisul e dureros./ scriu până litera se scufundă sub carne. într-o zi voi fi citit/ numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele./ şi de nepătruns. şi când mă vor deschide/ am să mă mut pe cealaltă parte a mea. voi rămâne mereu interior. vor căuta. voi râde”
Există la Ioan Es. Pop o manifestă „religie a morţii” sau chiar o „genă a morţii”. Umbra morţilor care cade asupra poetului matur- mereu aflat în luptă cu sine însuşi, uneori până la absurd, până la autoanihilare şi percepţia aneantizării-, nu înăbuşă poeticul, dimpotrivă, senzaţia este a unui discurs deosebit de viu (în sensul „discours vivant”, descris de André Green), impregnat de o vitalitate parcă fără început şi sfârşit, fără margini. Anistoricizarea, a-temporalitatea, „fărăieşirile”, nediferenţierea şi abolirea limitelor („noi doi ne-am născut amestecaţi, vârâţi/ unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup,/ cu neputinţă de descâlcit din unul celălalt” sau „dacă aluneci acolo/ nicio hartă n-are să-ţi mai fie de folos (…) fără margini este ieudul şi fără ieşire”) sunt liniile definitorii ale scriiturii lui Es. Pop. Şi, chiar dacă se declară în căutarea unui „organ al ascunderii”, poetul se dezvăluie (pe alocuri chiar se exhibă), mai mult sau mai puţin discret, până la capătul Literei, se autoexpluzează prin gura neagră a versului, se aruncă în lumea lectorului, impactul fiind scontat: nu poţi ieşi din poetica asta fără să nu te revolţi pe cei „mai puţin nefericiţi,/ mai puţin vii”.
Paradoxal la Ioan Es. Pop- paradox insolvabil şi, deci, admis ca atare-, este că angoasa de fragmentare şi de aneantizare, „agoniile primitive” (D. W. Winnicott), spaimele originare nu rup legăturile psihice (după cum ar afirma W. R. Bion despre ruptura legăturilor sub impactul angoaselor psihotice), nu au efecte psihotizante sau/şi (auto)distructive (Harold Searles). Poetulscrie despre ele cu lejeritatea cu care un erou ar vorbi despre victoriile/cuceririle sale. Scrie despre repetitiva eşuare (în dans, în adaptare, în iniţierile şi relaţiile sociale, în eros şamd.) ca despre un triumf asupra destinului; un destin transgeneraţional, moştenit şi dus mai departe cu tot cu discordia, resentimentele, ura din antecesori, cu tot cu întunericul şi putreziciunea, aşa cum vedem în banchetul şi în casa: „…şi fiecare, vreme de generaţii, a/ urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege/ şi pe asta s-a întemeiat casa noastră”; „patru generaţii au urât aici continuu, nimeni nu i-a scăpat./ la noi în casă, ura ţine şi acum loc de icoane, de mâncare şi de băutură./ la început n-a fost, poate, decât ura celui/ lipsit de dragoste, dar mai apoi, la cei ce i-au urmat, a devenit o ură firească, un/ sentiment al casei, titlul nostru de nobleţe”. O casă a morţilor, a luminilor jilave, respectiv comparabiilă unui psihism bântuit de umbrele celor care au urât dintotdeauna, o casă-destin inevitabil în care copiii– vehicule ale urii– ucid („e greu să fii atent la întâmplările mărunte./ dar într-o lume numai a copiilor/ mori fără să te gândeşti la urmări/ pentru că ignoră legile, ei rămân mereu/ cei mai buni ucigaşi/ doar că nu ştiu ce putere cumplită/ le stă la îndemână. de-asta şi ucid atât de rar./ însă otrava e pe mâna inocenţilor de mult.”), iar el, ultimul moştenitor al casei/al morţilor, nu va fi niciodată iertat, va fi un „nepedepsit îndeajuns”.
Regăsim aici întreaga constelaţie de semnificaţii ale mandatului transgeneraţional, descris de Serge Lebovici în lucrarea sa, Arborele vieții. Mandatul transgeneraţional cuprinde (cel puţin) trei generaţii şi joacă un rol important în procesul de parentalizare, întrucât mandatele transgeneraţionale ale fiecărui copil sunt inevitabil rezultantele a două filiaţii, maternă şi paternă, care sunt în general reciproc conflictuale. Precum Alain de Mijolla în Les visiteurs du Moi [Vizitatorii Eului, n.n] şi Selma Fraiberg în Les fantomes dans la chambre d’enfants [Fantome în camera copiilor, n.n.], Serge Lebovici ne arată cum anumite identificări inconştiente ale unei generaţii cu cealaltă desenează conturul enigmatic şi angoasant al unui terţ absent, respectiv importanţa negativului în transmiterea psihică inconştientă, transgeneraţională.
În poetica lui Ioan Es. Pop, absentul, Marele Absent– este, iar paradoxal, omniprezent, ceea ce dă naştere altui paradox: „aş fi zis că s-a întors acasă, să-şi ia în primire râsul şi nebunia/ pe care familia lui le aren moştenire de o sută de ani”; „ar trebui să fim mulţumiţi de asta, amice, de ce nu suntem?/ doar tatăl este absent, ne putem permite orice.” Marele Absent, Dumnezeu, este desacralizat, este banalizat, luat în derizoriu, ironizat (ca mecanisme de apărare în faţa dez-dumnezeirii, dez-umanizării, des-fiinţării), el este „o păpuşă de gumă/ ferfeniţă/ cu buzele groase, cu o mână sărită din umăr,/ cu cauciucul de pe pântece tăiat”, la care „nu mă pot ruga decât cutremurat de oroare. pentru asta/ mă ascund şi acum în pivniţă, în întunericul ei putred şi gros”; „mă rog unui Dumnezeu care fie a plecat deja/ fie încă n-a apărut./ cel ce se roagă, e bine să se roage noaptea,/ când oroarea e densă.”; un „dumnezeu tânăr şi sumbru, cu gheare şi solzi,/ care să nu ştie ierta”, care nu aude urletul „arhetipal”: „dacă aş fi în stare să cred, aş spune că Dumnezeu e singura gură din care poate ţâşni acel strigăt în întregul lui; un strigăt atât de încordat, de dens, de concentrat în sine, încât, în fărâma de secundă a exploziei lui, nimiceşte şi gura din care a ţâşnit”.
„Soarele negru” al depresiei (Julia Kristeva), al doliului şi al identificărilor inconştiente în raport cu generaţiile precedente îl mistuie pe Ioan Es. Pop („vei înţelege: noaptea suie deasupra casei un/ soare rece, ucigaş, lumina lui vânătă cade cu rafale de grindină/ peste acoperiş, o auzim numai noi, o vedem numai noi/ altfel de ce crezi că ieşim în fiecare dimineaţă/ pe drum clătinându-ne şi cu ochii halucinaţi,/ cu cearcăne mari cât cearşafurile?”) şi îi închide orice ieşire, uneori inclusiv calea scriiturii, cea sublimatorie: „Scriu numai pentru că scrisul acesta, deşi n-are nicio semnificaţie deasupra, pentru mine, acolo jos, funcţionează în locul lui Dumnezeu, pentru care etot atâta mister şi mirare că dispar, pe cât e pentru mine că el nu apare niciodată. * Pentru că nu există până-n clipa asta o unealtă mai potrivită pentru sperat şi disperat; pentru iluzie şi deziluzie; pentru credinţă şi eşecul ei; pentru îndreptarea proastei vieţuiri şi strâmbarea celei bune; pentru salvarea laşă şi trufirea cu strădanie puţină; pentru împrospătarea originarului şi lichidarea lui; pentru a te face frate şi cu dracul şi duşman cu Dumnezeu…”
Discursul melancolic îi este la îndemână:„pot spune că nu trupul e greu, ci sufletul/ şi că de suflet moare omul, nu de trup”; „fiindcă numai din cauza cărnii te rogi/ şi cu cât e carnea mai multă/ cu atât te rogi mai sfâşietor”; „un acut presentiment al morţii, care m-a anunţat că voi dispărea devreme, îmi dă târcoale şi acum, la fel ca atunci…”, iar accentul este pus cu precădere asupra deficienţelor transmiterii psihice (încriptare, respingere sau refuz inconştient al realităţii), ce subliniază astfel rolul greşelii ascunse, al vinovăţiei, al secretului, al nespusului, a nonsimbolizabilului şi travaliul negativului (André Green) în actul şi fenomenul transmiterii între generaţii: „şi doar rareori am deschis noi ochii şi numai ca să vedem/ cum se răstoarnă peste noi ca peste nişte sicrie/ tone de necunoscut. şi chiar atunci i-am închis repede înapoi/ repede şi am zis nu-i adevărat încă trăim, încă trăiesc, trăieşte…”; „încet, pe dedesubt, pe întuneric, prin talpa lui,/ prin genunchi, ne ridicăm iar, încet, cu răbdare/ aşa cum am fost noi învăţaţi de/ lungi generaţii de rozătoare”; „în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece/ cu umbră cu tot în patul celui plecat,/ eu trec în patul lui, o carne tânără ocupă patul meu dinainte”.
Fenomenele de „umbră”, de „criptă” şi de „fantomă” descrise de N. Abraham şi M. Torok, în L’Ecorce et le noyeau [Coaja și miezul], fondate pe ipoteza unei posibile transmiteri psihice de la inconştient, sunt predominante la Ioan Es. Pop îndeosebi în Ieudul fără ieşire: „numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,/ zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă/ ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.”; „or să ne extirpe numai lumea dinafară./ moartea în noi va rămâne intactă./ viaţa în noi va rămâne exactă.”; „eşti atât de slab, de livid, nu te mai atinge, pielea ta/ se rupe repede– aşa era şi bunicul/ parcă purta pe el o cămaşă în loc de trup”; „de patru generaţii, în dosul casei noastre curge/ un pârâu cu sânge întunecat./ de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze/ să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze/ şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,/ pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.” Această „grefă” din inconştientul părinţilor în inconştientul copiilor este înţeleasă ca o „empatie directă”. Travaliul „fantomei” în inconştient a fost definit ca travaliul, în inconştientul unui subiect, al unui secret nemărturisit (incest, crimă, act reprobabil) al unui alt subiect (în special un ascendent) al cărui doliu a fost imposibil. Fiindcă această persoană a fost pierdută, ea nu a putut fi decât „încorporată” din cauza eşecului Eului de a introiecta obiectul. Rezultatul acestei încorporări psihice ar conduce la ceea ce autorii au denumit a fi criptă. În acest „cavou intrapsihic” ar fi închise „toate cuvintele care nu s-au putut spune, toate scenele care nu au putut fi reamintite, toate lacrimile care nu au putut fi vărsate” (Abraham and Torok, ibidem). Pentru Abraham şi Torok, fantomele sunt invenţia celor vii şi nu sunt doar nişte trepăduşi care îi bântuie pe copii; dar lacunele lăsate în ei vorbesc despre secretele altora, şi mai ales ale părinţilor lor.
În poezia lui Ioan Es. Pop, morţii-vii sunt mai reali decât orice realitate, iar asta frapează în fiecare poem în care regăsim preaprezenţa absenţilor: „mi-au dat moartea asta-n picioare, gata/ pregătită, de asta am fugit la bucureşti.”; „la un an o dată, miercurea, se întâmplă/ să fiu toată ziua viu. nu mi-e/ foarte bine. atunci pot pricepe/ de ce tot ce iubesc se-ntoarce-mpotrivă-mi/ începe deodată să scadă, să gonească spre stingere,/ se grăbeşte să devină cenuşă”; „nu-mi amintesc deloc de vremea când m-a născut dar/ din grabă m-a născut drept în lumea cealaltă./ acum se străduieşte să par viu, să sufăr mai puţin,/ îngrămădeşte în jurul meu mobilă şi durere,/ pereţi de moloz care speră ea să-mă-mbrace-ntr-o zi,/ ca să par şi eu din lumea asta.”; „A fi înseamnă a avea fiinţă, şi deci o avere mai primejdioasă decât cea a lucrurilor la vedere. De aceea, când mor, morţii noştri nu sunt foarte morţi, pentru că nu pleacă dintr-o viaţă deplină, ci din una care seamănă mult cu umbra. Şi nici viii noştri nu sunt foarte vii, pentru că îi ajutăm de mici să ducă doar atâta viaţă câtă pot muri netulburaţi.”
Acest itinerar psihanalitic prin poetica lui Ioan Es. Pop rămâne şi el, deocamdată, „fără ieşire”, fiindcă intenţia noastră este de a explora mai departe, într-un viitor articol, alte trei registre specifice autorului: obsesia vidului, scrisul ca autoînchidere şi limita primitivă a experienţei literare. Atracţia vidului sau respingerea viului, ce este oare mai tulburător şi, totodată, mai captivant în discursul poetico-biografic în care Ioan Es. Pop se rescrie pe sine mai ales din lăuntrul unui personaj vag, rugătorul? Poetul nu doar pre-simte, a-percepe, re-intuieşte vidul, ci este inundat de angoasa vidului, este răvăşit de obsedanta lui prezenţă în lucruri, în oameni, în tot. Poate doar la Nichita Danilov am mai întâlnit un discurs traversat de o asemenea intensitate a angoasei (şi, implicit, atracţiei) faţă de vid, când se confesa: „Câteodată, stând pe scaun, mă ia cu fiori. Materia vidă nu se mulţumeşte să fie prezentă doar într-un singur loc, ci vrea să fie omniprezentă…Vidul materiei este atras de un alt vid… În fiecare lucru văd vidul.” Şi dacă vidul atrage vidul, și nu viul, atunci imposibilitatea ieşirii (din pulsionalul infernal, cu porţile lui aspaţiale şi atemporale, ieudul) este cu atât mai comprehensibilă, întrucât investirea într-un obiect fantasmat, răvăşitor şi anihilant, şi dezinvestirea obiectelor reale (vid interior / vid exterior), sunt însoţite de disperare, de urletul din carne al neputinţei, de absorbţia într-un discurs abisal, în care „fără-limita” este nu paralizantă, nu încapsulatoare a gândirii, ci sursă a imaginarului poetic.
Există o căutare neliniştită, neîncetată, la Es. Pop, o încercare zadarnică de a umple acest vid de semnificaţie, deşi, paradoxal, aici se află şi izbirea de imposibil: golul se poate umple, vidul nu. Vidul în sens de ruptură a continuităţii de a exista, de a fi. Vidul ca nonexistenţă nu poate fi umplut cu niciun obiect anaclitic de substituţie: nici cu o altă fiinţă, nici cu o altă trăire, nici cu literatură. Cu nimic. Şi aici este, dealtfel, cheia: nimicul. Obsesia vidului se maschează, dar nu se confundă, prin obsesia nimicului: „nici n-am putut căra de unul singur atâta/ nimic cât am câştigat”; „nimeni n-o să aibă atâta nimic ca şi noi”; „ah, oameni de nimic ce suntem, nici nimicul nu ne mai iese ca lumea.”; „stăm la masa asta de mulţi ani de zile/ şi-n tot acest timp nu s-a întâmplat nimic”; „eu sunt nimicul”. Este întrucâtva o mişcare de retragere/repliere în sine însuşi, narcisică, de apărare (inclusiv prin actul poetizant), faţă de o pulsiune de moarte invadatoare, invalidantă, devitalizantă, faţă de prezenţa absenţei pe toate registrele lui „a fi/a crea”, un obiect-vid cu care identificarea este coluzivă, aşa încât subiectul-autor se transformă, melancolic, în subiect-vidat: „şi doar rareori am deschis noi ochii şi numai ca să vedem/ cum se răstoarnă peste noi ca nişte sicrie tone de necunoscut.”; „nimeni nu e viu la masa asta”; „nimeni nu poate fi sigur că viaţa e doar viaţa”; „sunt locuitorul unei gropi./ mi-au văzut-o clar înăuntru.”; „o somnolenţă lentă învăluie lumea noastră şi lumea cealaltă”; „el călătorea înainte şi numai el vedea întunericul.” Şi de aici, iar imposibila ieşire, fiindcă această spirală în care se (auto)închide subiectul-autor îl readuce perpetuu, uneori vers după vers, într-un spaţiu psihic cumva „in-between”, un „entredeux mondes”, aflat între chemarea vidului şi respingerea viului. Aici nici scrisul, nici revolta, nici ruga „din oroare” nu mai sunt forţe de viaţă, ci forţe mortifere, dezintegratoare, destructurante, anihilante (a-structurante) ale eului. Cel care scrie aici se cufundă în cel care (nu) se trăieşte pe sine. Eu-autor sau eu-carne, nu mai contează numele, aşa cum nici obiectul-viu, nici selful-viu nu mai au graniţe, nu se mai diferenţiază, confuzia identitară, ruptura limitelor, abolirea lor, difuzia, anularea fiindului: obiect/subiect-vid.Şi atunci, ne întrebăm, întrucâtva în sensul lui Michel de M’Uzan, de la artă la moarte ce mircomişcări sunt, ce diferenţe posibile, ce „nebunii minuscule” (Jacques André) sau ce nebunii mortifere? Ioan Es. Pop îşi află singur răspunsurile şi nu se ascunde de ele, nu fuge de sine însuşi, dimpotrivă, etalează/expune o slăbiciune, o nimicnicie a vieţii cu lejeritatea unui dansator pe sârmă: „Nimicul, neîncrederea, neputinţa au devenit treptele creşterii noastre în descreştere.”; „Nimeni şi nimicul au devenit existenţe vizibile, consistente ca şi noi, locuitorii acestui oraş. Moartea, în schimb, a scăzut, a ajuns o întâmplare domestică. În carnea nimicului totul a devenit clar relevat, se văd replămădându-se toţi zeii noştri.” El are certitudinea vidului fiinţei, are certitudinea neputinţei originare, fundamentale, a unei agonii primitive (D. W. Winnicott) care subzistă, ireprezentabilă dealtfel, ca un abis clivat înăuntrul selfului şi care-l absoarbe, iar această experienţă primitivă a vidului se impregnează în orice act, este actantă, inclusiv în scriitură.
Şi am putea merge mai departe, în sensul lui Racamier: „Cuvântul vid este un semnificant al acestui semnificat ce se află la originea unei patogenii sau a unei insanităţi (refuz al sensului) sau al unei inanimităţi (refuz al semnificaţiei), ce poate căpăta dimensiunile unei nebunii, poate deveni o strategie defensivă nefastă şi să sfârşească într-o psihoză rece.” Dar Ioan Es. Pop se salvează pe sine din aceste forme de „nebunii majuscule” prin respingerea (deci, nu refuzul inconştient) lucidă a oricărei forme de absorbţie patogene şi prin trans-actarea sublimatorie în spaţii poetice vii. Autoinvestirea narcisică şi narcisizantă în Eul creator, autartic este o închidere- salvatoare– în sine, dar şi o deschidere spre celălalt, fie el (şi) cititor, critic, public. Fiindcă la Es. Pop observăm o privire în micro a legăturii scriitor– cititor, o atenţie vigilentă a transmiterii conţinuturilor şi a receptării lor, un fel de „al treilea ochi” („ochiul meu aproape orb”) este continuu prezent şi supraveghează scriitura, mesajul şi reverberarea lui în lector, pânza de semnificaţii, impactul, actantul şi actatul: Dar nu este doar o supraveghere lucidă, este şi un act contemplativ, este şi o reflectare şi autoreflectare asupra legăturilor esenţiale eu– lume, iar angoasa obsedantă se metamorfozează (simbolizează) în metafore obsedante: „fără ieşire”, „din carnea ta nu se poate ieşi”, „mă rugam din oroare”, „viaţa se bea”, „moartea se uită”, „un organ al ascunderii” şi aşa mai departe. Şi cum umbrele angoasei sunt, in essentia, deghizări ale dorinţelor/intenţiilor inconştiente, fuga spre umbre, căutarea angoasei, aşa cum regăsim la Ioan Es. Pop, este un impas vital („no exit”), o încercare în zadar de a scăpa dorinţei/atracţiei, captivantei forţe– prin construcţia unei vieţi nemişcate, inerte, neînsufleţite: „în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece/ cu umbră cu tot în patul celui plecat,/ eu trec în patul lui”; „golul/ stă în sânul familiei şi creşte întâi în afară./ când dai că s-a mutat înăuntru e prea târziu,/ pentru că a luat înfăţişarea ta.”; „scriu fosforescent în întunericul fără pată./ pământ al blestemaţilor,/ ce caut eu aici/ de unde nimeni n-a scăpat vreodată?; „sfârşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa”. Acest refuz al dorinţei sau al viului, chiar şi prin scriitură, s-ar traduce prin spaima de a fi viu şi spaima de a trăi („spaima se face mai densă, răul mai mistuitor./ dar de aici din iad ce strălucitor pare cerul/ chiar şi în nopţile cu nori.”; „a răsărit luna. spaima ne zguduie.”).
Există însă o diferenţă majoră între temerile cotidiene, suportabile, maniabile, îndurabile şi angoasa fundamentală, ontologică, a scriitorului, care duce spre acel impouvoir despre care au scris Derrida, Blanchot, Artaud, sau la o „experienţă interioară a ieşirii din sine”, după cum spunea Bataille, o „pasiune a negării, a refuzului”, o profundă asceză, o extraordinară exigenţă reflectată în/prin a scrie. Fiindcă scriitura este, cu certitudine la Es. Pop, şi o experienţă a confruntării cu angoasa de a gândi, cu acest vid, dar şi cu experienţa de a depăşi vidul, tocmai prin prezenţa unui Alter/Celălalt/Marele Absent la începutul oricărei forme de /existenţe a gândirii. Prezenţa unei alterităţi care îl determină pe poet/scriitor să adopte o poziţie identitară, sau mai degrabădez-identitară, particulară, respectiv a unui eu-fără-mine: „poezia e primejdioasă. ea lucrează cu bomba umană care e subconştientul. poezia nu e seducţie, ci ameninţare. când produce maximum de sens, pur şi simplu îşi suprimă autorul.”; „poezia e crimă amânată şi mântuire prin disconfort, a vedea poezia ca salvare e ca şi cum ţi-ai pune de strajă îngeri cu grenade în gură. Ea nu face servicii supravieţuitorilor săi şi nici nu-i iartă pe dispăruţi.” Dar această „dez-identificare” este la Es. Pop, printre altele, şi o formă de neutralizare (dacă preluăm noţiunea lui Blanchot), prin punerea în scenă / în scriitură a unor personaje terţiare, care traversează acest demers intern, totodată dureros şi fecund, între angoasa de vid/de a gândi şi noile identităţi/dezidentităţi, prin care se re-creează subiectul multiplu. Iar aici nu avem de-a face cu vreun proces de clivare sau scindare patogenă, ci, dimpotrivă, cu o scindare creativ-sanogenă, o capacitate de disociere-şi-asociere, de deconstrucţie-şi-reconstrucţie, de recunoaştere-şideghizare, de mascare-şi-demascare, de veridic-şi-neveridic, de re-identificare şi reconstrucţie de sine, fiindcă personajele din text sunt obiecte ale Self-ului, recompun lumea internă, re-leagă părţi ale ei în sensul de revitalizare prin creaţie.
Aici, în spaţiul poetic oarecum clar-obscur al lui Es. Pop, nu se ajunge la dez-lucrare, dezscriitură, dez-creare, ci mai degrabă la o „denegare a operei”- cum ar spune Évelyne Grossman-, pentru a da sens nu atât stabilităţii absenţei, ci în primul rând mişcării lăuntrice care duce la a crea absenţa în prezenţă. Şi, prin aceasta, discursul poetic al lui Es. Pop, poate fi numit un „discurs-limită”, sau la limita primitivă a experienţei; o scriitură, deci, la graniţa reprezentabilului, dar în care şi moartea, şi vidul, şi absenţa sunt, paradoxal, intens erotizate şi vitalizate, da, sunt îmbibate în viu.
(eseu publicat în 2008 în revista Cuvântul, preluat ulterior în volumul Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză, Editura Tracus Arte, 2016)
