Author: Daniela Luca

de la carte, la film, muzică şi om

 

Motto:

Vreau să găsesc un sens serii ăsteia
Chiar dacă seara asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens vieţii ăsteia
Chiar dacă viaţa asta nu are nici un sens
Vreau să găsesc un sens istoriei ăsteia
Chiar dacă istoria asta nu are nici un sens…
Vreau să găsesc un sens atâtor lucruri
Chiar dacă lucrurile astea nu au nici un sens.
(Vasco Rossi, “Un senso”)

Carte – Margaret Mazzantini – roman în forţă, apare la Milano în 2001, i se decernează premiul Strega în 2002, tradus în peste douăzeci de ţări, vândut în peste un milion de exemplare. În ediţie românească, apare în 2004 la Editura Polirom, sub traducerea fină şi coerentă a Gabrielei Lungu. Romanul este o scriere vie, prin cuvinte alese întru a fi mişcătoare, e un monolog-confesiune de o sinceritate profundă, ca un discurs al unui analizant pe divan, căutându-şi propria istorie psihică, viaţa ce-a fost. Cuvântul „divan” apare de multe ori în carte. Ca şi fantasmă, ca şi introspecţia dureroasă şi confruntarea ucigător-salvatoare cu tine însuţi ce survine pe un fond de cedare, de nesiguranţă, de acceptare a neputinţei, a nestăpânirii de sine, a slăbiciunii, a nevoii de altul, dar îndeosebi a nevoii de tine ca altul. Nu te poţi mişca până nu închei lectura romanului. Nu te lasă nici o secundă să îl aşezi deoparte. Fiindcă inevitabil trimite la ce este mai profund în tine, mai ascuns, mai vag, aproape nefigurabil, ireprezentabil, mişcări interioare în micro, la umbre şi la umbre ale umbrelor, la ce ţi s-a transmis inconştient prin seva vieţii şi la ce vei transmite mai departe copii proprii având. Trimite la identificări primare, la agonii primitive, la sentimentul existenţei mai mult sau mai puţin continuu, la emoţii primare, la temeri de prăbuşire, la limitele nelimitării, la căderea fără sfârşit, la dolii murmurând în surdină sau vijelioase, la nisipuri pulsionale prea mişcătoare ca să te mai poţi salva. Doar celălalt, mereu acolo, mereu iubindu-te, numai altul te-ar mai putea salva. Fie el chirurg de suflet sau de trup, fie el iubire pierdută sau regăsită. Continue reading “Un pas prin “Nontimuovere””

 

În „Scriitorul şi activitatea fantasmatică”, Sigmund Freud afirma: „scriitorii obişnuiesc să micşoreze distanţa dintre ei şi ceilalţi oameni, asigurându-ne că în fiecare om se ascunde un scriitor şi că ultimul scriitor va muri doar o dată cu ultimul om… Scriitorul procedează asemeni copilului care se joacă: el creează cu foarte multă seriozitate, adică investeşte în ea o mare încărcătură afectivă, distingând-o de realitate.”

Elfriede Jelinek scrie un roman despre momentul de dinaintea izbucnirii unei nebunii. A izbucnirii, fiindcă evident ea se află acolo, în germene încă de la începutul vieţii, cu tumultul ei interior, pulsional, afectiv, în negativ. Elfriede ne transpune într-un crescendo de la primele la ultimele pagini în starea maladivă a Erikăi, personajul ei inapt pentru viaţă. Inapt pentru viaţă, întrucât în scindarea şi fragmentarea ei, în acest balans fin între pulsiuni parţiale, în această „răceală afectivă”, ea nu simte viaţa, ea nu simte moartea. Continue reading “Cântecul sufletelor moarte, sau despre “Pianista” de Elfriede Jelinek”