psihanaliza

”Psihanaliza este denumirea:

1. unui procedeu de investigare a proceselor mentale aproape inaccesibile prin alte metode;

2. a unei metode bazate pe acest tip de investigare pentru tratamentul tulburărilor nevrotice;

3. a unei serii de concepții psihologice dobândite prin acest mijloc și care se dezvoltă împreună pentru a forma progresiv o nouă disciplină științifică.”

Sigmund FREUD, 1923

 

”Istoria dezvoltării individuale a eului – sau ontogeneza – văzută prin intermediul experienței psihanalitice, ne va convinge că proiecția paranoicului și introiecția nevroticului nu sunt decât exagerări ale unor procese mentale ale căror elemente se regăsesc la orice om normal.”

Sandor FERENCZI, 1909

 

”Prăbușirea se poate să fi avut loc spre începutul vieții subiectului, iar scopul meu este aici de a atrage atenția asupra acestei eventualități. Pacientul trebuie `să își amintească` aceasta, dar nu este posibil să își amintească ceva ce nu a avut încă loc, iar acest ceva din trecut nu a avut încă loc deoarece pacientul nu era încă acolo pentru ca asta să aibă loc în el. În acest caz, singura modalitate de a-și aminti este ca pacientul să facă pentru prima dată, în prezent, adică în transfer, încercarea acestui lucru trecut.”

Donald W. WINNICOTT, 1963

 

”La fel cum exagerarea poate ajuta la clarificarea unei probleme, poate părea important să exagerezi pentru a obține atenția necesară clarificării unei probleme. Or, clarificarea unei emoții primitive presupune ca ea să fie conținută într-un conținător care o va dezintoxica. Pentru a obține ajutorul conținătorului, emoția trebuie exagerată.”

Wilfred R. BION, 1965

 

”Dacă există un adevăr pe care psihanaliza poate considera în mod legitim că l-a stabilit, dacă nu chiar inventat, el este comunitatea de natură între spiritul sănătos şi cel tulburat de nebunie. Lucru pe care scriitorul îl spunea, deja, în felul lui: `Şi cel mai înţelept dintre oameni vrea să cunoască nebunia, care se reflectă în derularea ideilor din visele sale.` (Voltaire). Patologia nu creează nimic, ea exagerează. Acolo unde ea ne arată o ruptură, o fisură, scrie Freud, 

există în mod ‘normal’ o articulare.”

Jacques ANDRE, 2007

 

”Toți analiștii știu că o condiție esențială pentru ca un pacient să înceapă o analiză este neplăcerea, disconfortul crescând și, în sfârșit, suferința. Ceea ce este adevărat pentru individ e, în acest punct, adevărat și pentru grupul format de psihanaliști. (…) Trebuie să sperăm că purtăm în noi ceea ce dorim să vedem existând la pacienții noștri: o dorință de schimbare.”

André GREEN, 1974

Estetica Inconștientului. Eseuri de Psihanaliză. Editura Herald 2021

”Estetica Inconștientului. Eseuri de psihanaliză este o carte surprinzătoare prin conținut și prin intenție, pentru că nu analiza literară (predominând în prima parte, „Psihanaliză și Literatură”) sau psihanalitică (în a doua parte, „Experiența psihanalizei”) pare să fie mai degrabă obiectul acestei lucrării, ci ceva mult mai subtil: o reconciliere între poziții, între multiplele spații care se deschid intern la confluența cu lumea, între multiplele stări pe care omul obișnuit le trăiește ca neliniște, anxietate, tulburare, dar pe care omul prin excelență sensibil – scriitorul și psihanalistul chemat de vocație – le expandează și le observă din interior, ca pe o realitate obiectivă, ca pe un spațiu „în carne și oase”, de care e acaparat, fascinat, încapsulat. A supraviețui în spațiu și în afara lui în același timp este o artă pe care scriitorul și psihanalistul deopotrivă o dezvoltă cu ajutorul limbajului și a metalimbajului, ascuțindu-și sensibilitățile, toți receptorii interni, capacitatea de a suferi, de a conține și de a transforma cele mai extreme forme ale realității, susținând, și nelăsând să se rupă, tensiunile dintre contrarii, moșind printr-un travaliu intens un insight mai cuprinzător, noi imagini și stări.

Astfel, Daniela Luca creează paralele între micro-spațiile scriitoricești și micro-spațiile psihanalitice, pentru a ne aduce mai aproape de a vedea, parcă prin crăpătura ușii, macro-spațiul în care este posibil să fim primiți odată ce integrăm acele frânturi de memorie psiho-somatică care plutesc suspendate în noi de la începuturi. Sunt acele frânturi identitare fantasmatice, aproape fantomatice, prinse în năvodul creativ, prin intuiția și capacitatea lor de discriminare fantastică, slab diferențiate, dar cu o mare putere de a poseda mintea, de autori precum Blecher, Cârneci, Cărtărescu, Abăluță și ceilalți pe care Daniela Luca a ales să îi comenteze aici ca autori de suprearealism – un suprarealism „care trebuie să doară ca o rană profundă” (Max Blecher). Înțelegem abia în partea a doua a cărții (dedicată studiilor clinice) de ce și de unde această alăturare a Psihanalizei și Literaturii, amândouă scrise cu majusculă: pentru că durerea, strigătul suspendat al realității interioare, dintre spații, din ochiurile pânzei realității, este glasul ce străbate prin acel vortex al nașterii identității noastre umane, este răspunsul la tragediile mici și mari ale existenței, ale persoanei, la discontinuitățile din a fi, la rupere și zbatere în necunoscut, în nesigur, în inform. Este o durere pe care o ducem toți cu noi, de la nașterea noastră biologică, pe drumul conștientizării noastre de sine, către nașterea noastră ultimă (implacabila moarte). Suspensia între realități, aceasta este condiția umană de care ne amintește cu multă finețe Daniela Luca și despre care un alt mare psihanalist, Philip Bromberg, afirma: „sănătatea este abilitatea de a sta în spații între realități fără a pierde niciuna dintre ele – capacitatea de a te simți ca un sine (one self) deși ești multiplu (being many)”.” – Prezentare coperta IV – psihoterapeut, redactor de carte Gabriela Caltut Deniz

Cuvinte în negativ. Eseuri de Psihanaliză

 

Cuvinte în negativ. Eseuri de Psihanaliză, Editura Tracus Arte, 2016.

Redactor: Cosmin Perța; Grafică: Emilia Petre

 

Simplă reflectare despre negativitatea cuvintelor

 

Am privit adesea discursul precum un film fotografic, ca negativul peliculei, și Inconștientul precum o cameră ascunsă: este necesară o anume substanță revelatoare – afectul, Celălalt, ”furtuna emoțională” a întâlnirii cu Celălalt, cu lumea – pentru ca ceea ce există în interior, cadru după cadru, într-o mărturisire scrisă sau vorbită, să se arate propriilor ochi sau dincolo de ei. Fascinația dintotdeauna – de când mă amintesc pe mine vorbind(u-mi) – pentru pânza de sensuri și rădăcina ascunsă a cuvintelor, pentru combinația și arhitectura lor  unică, pentru condensarea și melanjul sensurilor de-a lungul transformării în timp, pentru plasticitatea și polifonia lor sonoră cu variațiunile lor infinite, pentru jocul continuu dintre discursul interior și cel exteriorizat, sau  față de enigma de dincolo de ceea ce este vizibil și audibil, această fascinație a fost și este una dintre sursele acestei cărți, dacă nu a tot ceea ce am scris, publicabil sau nepublicabil, până în prezent.

Acolo unde reprezentările de cuvinte, numirea, denominația, inventarea de concepte și sintagme (în definiția lor pozitivă și negativă, simultan), de metafore și alte jocuri stilistice eșuează, rămâne un vid născător de viu dacă lumea/Celălalt îl gândește, îi comunică senzitiv-senzorial și prin cuvânt, sensurile existente, dacă sprijină țeserea de sensuri noi, și îndeosebi dacă este acolo pentru o continuitate de a fi, a gândi, a crea legături. Reprezentări de cuvinte,  da. Neîndeajuns însă dacă ele nu întâlnesc o realitate exterioară care să le dea miez, fond, esență, vitalitate, sens, trăire. Și atunci, cuvântul nu mai este doar o formă necomunicantă, ci își începe destinul său de transmitere, de a fi înțeles și transformat mai departe.

Viața artistică și științifică, creația, visul, reveria, scriitura îndeosebi,  sunt acele domenii în care ”capacitatea negativă” a unui om, așa cum o cunoaștem din literatură  de la Keats și din psihanaliză de la W. R. Bion,  este esențială în procesele psihice și creative,  nu doar pentru forța de a trăi și de a crea, ci de a transmite durabil viața și opera de artă.

Această carte este o simplă încercare, a psihanalistului și scriitorului în continuă devenire, de a developa sensurile de dincolo de sensuri, de a reliefa într-o lumină personală ceea ce s-a desprins din câteva opere scrise sau artistice, culturale. Este o matcă de reflectare asupra unor destine a discursurilor, mai degrabă, decât o psihobiografie sau o psihocritică. Autoarea nu își atribuie decât meritul căutătorului de sens, mereu neaflat, mereu nesaturat, mereu incognoscibil.

Daniela Luca, București, 27 februarie 2016