Istoricii consideră că data de „naştere a psihanalizei” este 1895, anul apariţiei lucrării Studii asupra isteriei (Studien über Hysterie), de Sigmund Freud şi Josef Breuer.
Termenul de psihanaliză a fost introdus de Freud un an mai tarziu, ca psycho-analyse, într-un articol în limba franceză, “L’hérédité et l’étiologie des névroses” (“Ereditatea şi etiologia nevrozelor”).
În acelaşi an, 1896, termenul apare pentru prima dată şi în limba germană, ca Psycho-analyse, în articolul său, “Noi observaţii asupra psihonevrozelor de apărare” / “Weitere Bemerkungen über die Abwehr-Neuropsychosen”.
Psihanaliza este, aşa cum o definea însuşi Sigmund Freud, în 1922
- „O metodă de investigare a proceselor psihice, care altminteri sunt greu accesibile”, ce are ca scop dezvăluirea semnificaţiilor inconştiente ale cuvintelor, întâmplărilor, acţiunilor, viselor, fantasmelor, delirurilor, simptomelor etc.
- „O metodă de tratament al tulburărilor psihicie, care se bazează pe această investigare” – prin urmare, o formă de psihoterapie având ca instrumente principale asocierea liberă de idei (a pacientului) şi interpretarea (analistului), pe fundalul transferului (pacientului) şi al contratransferului (analistului), pe întreg parcursul procesului analitic.
- „O serie de concepţii psihologice dobândite prin acest mijloc şi care se contopesc progresiv într-o disciplină ştiinţifică nouă” – respectiv, un ansamblu de teorii ce se originează în practica, în clinică, în lucrul cu pacienţii;
- Pornind de la aceste teorii şi de la noţiunile clinice se dezvoltă diverse aplicaţii ale psihanalizei în cele mai sfere culturale, de cercetare şi sociale: artă, literatură, filosofie, politica, societate, mentalitate etc. (aşa-numita psihanaliza aplicata);
- O şcoală de gândire şi o mişcare, incluzând, iniţial, curentele psihanalitice freudiene, şi în timpul evoluţiei sale cuprinzând curentele postfreudiene şi contemporane (şcoala anglo-saxonă, şcoala americană de psihanaliză, şcoala kleiniană, bioniană, winnicotiană, lacaniană etc.)
Sigmund Freud:
„Am numit psihanaliză travaliul prin care aducem în conştiinţa bolnavului materialul psihic refulat în el. De ce „analiză”, care semnifică fracţionare, descompunere şi sugerează o analogie cu activitatea efectuată de chimist asupra substanţelor pe care le găseşte în natură şi pe care le duce în laboratorul său? Pentru că o asemenea analogie este, într-o măsură foarte importantă, efectiv întemeiată. Simptomele şi manifestările patologice ale pacientului au, ca toate activităţile sale psihice, o natură foarte complexă; elementele acestei complexităţi sînt, în ultimă instanţă, motive, mişcări pulsionale. Dar bolnavul nu ştie nimic sau ştie prea puţin despre aceste motive elementare. Noi îl învăţăm deci să înţeleagă alcătuirea acestor formaţiuni psihice extrem de complicate şi evidenţiem legătura dintre simptome şi mişcările pulsionale care le motivează; îi arătăm bolnavului, în simptomele sale, motive pulsionale pînă în acel moment ignorate… La persoana aflată în tratament psihanalitic, psigosinteza se realizează fără intervenţia noastră, automat şi inevitabil.”
Psihanalistul nu este neapărat „un medic”, Freud însuşi a susţinut întotdeauna foarte limpede această poziţie. Deoarece, în marea lor majoritate, persoanele care sunt în prezent în îngrijirea psihanalistului nu pot fi considerate bolnave, în sensul „bolii mintale”, care astăzi este un termen psihiatric, rezervat „marilor psihoze”, ci sunt persoane care suferă de anumite conflicte, tulburări interne dureroase, invalidante, dezadaptative şi, adesea, de o „stare de rău”, vagă, însă extrem de apăsătoare, şi care cer ajutor pentru a se simţi mai bine în ei înşişi, dar şi cu persoanele apropiate, în familie, în social. Prin urmare, nu este vorba neapărat de o vindecare “medicală”, cât de a facilita evoluţia spre un echilibru intern mai bun şi o mai bună adaptare la realitate, şi de a permite oamenilor să fie mai fericiţi – sau, mai bine spus, mai puţin nefericiţi, ceea ce deja este un pas spre echilibru.
