Cuvinte în negativ. Eseuri de Psihanaliză

 

Cuvinte în negativ. Eseuri de Psihanaliză, Editura Tracus Arte, 2016.

Redactor: Cosmin Perța; Grafică: Emilia Petre

 

Simplă reflectare despre negativitatea cuvintelor

 

Am privit adesea discursul precum un film fotografic, ca negativul peliculei, și Inconștientul precum o cameră ascunsă: este necesară o anume substanță revelatoare – afectul, Celălalt, ”furtuna emoțională” a întâlnirii cu Celălalt, cu lumea – pentru ca ceea ce există în interior, cadru după cadru, într-o mărturisire scrisă sau vorbită, să se arate propriilor ochi sau dincolo de ei. Fascinația dintotdeauna – de când mă amintesc pe mine vorbind(u-mi) – pentru pânza de sensuri și rădăcina ascunsă a cuvintelor, pentru combinația și arhitectura lor  unică, pentru condensarea și melanjul sensurilor de-a lungul transformării în timp, pentru plasticitatea și polifonia lor sonoră cu variațiunile lor infinite, pentru jocul continuu dintre discursul interior și cel exteriorizat, sau  față de enigma de dincolo de ceea ce este vizibil și audibil, această fascinație a fost și este una dintre sursele acestei cărți, dacă nu a tot ceea ce am scris, publicabil sau nepublicabil, până în prezent.

Acolo unde reprezentările de cuvinte, numirea, denominația, inventarea de concepte și sintagme (în definiția lor pozitivă și negativă, simultan), de metafore și alte jocuri stilistice eșuează, rămâne un vid născător de viu dacă lumea/Celălalt îl gândește, îi comunică senzitiv-senzorial și prin cuvânt, sensurile existente, dacă sprijină țeserea de sensuri noi, și îndeosebi dacă este acolo pentru o continuitate de a fi, a gândi, a crea legături. Reprezentări de cuvinte,  da. Neîndeajuns însă dacă ele nu întâlnesc o realitate exterioară care să le dea miez, fond, esență, vitalitate, sens, trăire. Și atunci, cuvântul nu mai este doar o formă necomunicantă, ci își începe destinul său de transmitere, de a fi înțeles și transformat mai departe.

Viața artistică și științifică, creația, visul, reveria, scriitura îndeosebi,  sunt acele domenii în care ”capacitatea negativă” a unui om, așa cum o cunoaștem din literatură  de la Keats și din psihanaliză de la W. R. Bion,  este esențială în procesele psihice și creative,  nu doar pentru forța de a trăi și de a crea, ci de a transmite durabil viața și opera de artă.

Această carte este o simplă încercare, a psihanalistului și scriitorului în continuă devenire, de a developa sensurile de dincolo de sensuri, de a reliefa într-o lumină personală ceea ce s-a desprins din câteva opere scrise sau artistice, culturale. Este o matcă de reflectare asupra unor destine a discursurilor, mai degrabă, decât o psihobiografie sau o psihocritică. Autoarea nu își atribuie decât meritul căutătorului de sens, mereu neaflat, mereu nesaturat, mereu incognoscibil.

Daniela Luca, București, 27 februarie 2016

Ce este psihanaliza?

Istoricii consideră că data de „naştere a psihanalizei” este 1895, anul apariţiei lucrării Studii asupra isteriei  (Studien über Hysterie), de Sigmund Freud  şi Josef Breuer.

Termenul de psihanaliză a fost introdus de Freud un an mai tarziu, ca psycho-analyse, într-un articol în limba franceză, “L’hérédité et l’étiologie des névroses” (“Ereditatea şi etiologia nevrozelor”).

În acelaşi an, 1896, termenul apare pentru prima dată şi în limba germană, ca Psycho-analyse, în  articolul său, “Noi observaţii asupra psihonevrozelor de apărare” / “Weitere Bemerkungen über die Abwehr-Neuropsychosen”.

Psihanaliza este, aşa cum o definea însuşi Sigmund  Freud, în 1922

  • „O metodă de investigare a proceselor psihice, care altminteri sunt greu accesibile”, ce are ca scop dezvăluirea semnificaţiilor inconştiente ale cuvintelor,  întâmplărilor, acţiunilor, viselor, fantasmelor, delirurilor, simptomelor etc.
  • „O metodă de tratament al tulburărilor psihicie, care se bazează pe această investigare” – prin urmare,  o formă de psihoterapie având ca instrumente principale asocierea liberă de idei (a pacientului) şi interpretarea (analistului), pe fundalul transferului (pacientului) şi al contratransferului (analistului), pe întreg parcursul procesului analitic.
  • „O serie de concepţii psihologice dobândite prin acest mijloc şi care se contopesc progresiv într-o disciplină ştiinţifică nouă” – respectiv, un ansamblu de teorii ce se originează în practica, în clinică, în lucrul cu pacienţii;
  • Pornind de la aceste teorii şi de la noţiunile clinice se dezvoltă diverse aplicaţii ale psihanalizei  în cele mai sfere culturale, de cercetare şi sociale: artă, literatură, filosofie, politica, societate, mentalitate etc. (aşa-numita psihanaliza aplicata);
  • O şcoală de gândire şi o mişcare, incluzând, iniţial, curentele psihanalitice freudiene, şi în timpul evoluţiei sale cuprinzând curentele postfreudiene şi contemporane (şcoala anglo-saxonă, şcoala americană de psihanaliză, şcoala kleiniană, bioniană, winnicotiană, lacaniană etc.)

Sigmund Freud:

        „Am numit psihanaliză travaliul prin care aducem în conştiinţa bolnavului materialul psihic refulat în el. De ce „analiză”, care semnifică fracţionare, descompunere şi sugerează o analogie cu activitatea efectuată de chimist asupra substanţelor pe care le găseşte în natură şi pe care le duce în laboratorul său? Pentru că o asemenea analogie este, într-o măsură foarte importantă, efectiv întemeiată. Simptomele şi manifestările patologice ale pacientului au, ca toate activităţile sale psihice, o natură foarte complexă; elementele acestei complexităţi sînt, în ultimă instanţă, motive, mişcări pulsionale. Dar bolnavul nu ştie nimic sau ştie prea puţin despre aceste motive elementare. Noi îl învăţăm deci să înţeleagă alcătuirea acestor formaţiuni psihice extrem de complicate şi evidenţiem legătura dintre simptome şi mişcările pulsionale care le motivează; îi arătăm bolnavului, în simptomele sale, motive pulsionale pînă în acel moment ignorate… La persoana aflată în tratament psihanalitic, psigosinteza se realizează fără intervenţia noastră, automat şi inevitabil.”

         Psihanalistul nu este neapărat „un medic”, Freud însuşi a susţinut întotdeauna foarte limpede această poziţie. Deoarece, în marea lor majoritate, persoanele care sunt în prezent în îngrijirea psihanalistului nu pot fi considerate bolnave, în sensul „bolii mintale”, care astăzi este un termen psihiatric, rezervat „marilor psihoze”, ci sunt persoane care suferă de anumite conflicte, tulburări interne dureroase, invalidante, dezadaptative şi, adesea, de o „stare de rău”, vagă, însă extrem de apăsătoare, şi care cer ajutor pentru a se simţi mai bine în ei înşişi, dar şi cu persoanele apropiate, în familie, în social.  Prin urmare, nu este vorba neapărat de o vindecare “medicală”, cât de a facilita evoluţia spre un echilibru intern mai bun şi o mai bună adaptare la  realitate, şi de a permite oamenilor să fie mai fericiţi – sau, mai bine spus, mai puţin nefericiţi, ceea ce deja este un pas spre echilibru.